– Domnule Norman Manea, ne aflăm la București la Teatrul Național, unde tocmai ați încheiat conferința cu temă “Limba exilată”, ce face parte dintr-un amplu turneu ce l-ați avut de curând în România; cu ce fel de public v-ați întâlnit, cum ați fost primit în orașele pe care le-ați vizitat?
Norman Manea: – Am fost bine primit peste tot, la Sighișoara și Sibiu, la Arad și Timișoara, la Brașov și București. A fost o asistență ospitalieră, ca să zic așa, și care părea și parțial avizată.
-Ați pornit de la volumul “Plicuri și portrete” ediție revăzuta și adăugită publicată la Editură Polirom, o carte excepțională ce se citește cu sufletul la gură; când ne citeați fragmente, parcă retrăiați acele clipe. Simțeați că totul parcă s-ar fi petrecut ieri?
– Ieri sau alaltăieri, dar textul recupera realitatea de atunci în prezentul de azi, în față cititorilor de azi și de aici.
-Am observat că în sală nu erau foarte mulți tineri, de ce? Ce legătură aveți cu generația tânără din România?
– La Sibiu și Brașov au fost, erau studenți și în celelalte locuri, la întâlnirile de la universitate. La București cred că a fost o mai redusă “afișare” sau poate, deloc surprinzător, nu interesa prea mult tânăra generație, sunt tentații juvenile mai intense. Legătură cu cei mai tineri dintre tineri este vagă și surprizele plăcute sunt cu atât mai plăcute.
– Dar cu generația tânără din America?
– În America sunt de peste 20 ani în învățământ și ca profesor la un colegiu reputat, cu studenți din peste 30 țări, am un contact direct, dar și el limitat, în general, la studenții mei. Unii dintre ei au menținut cu mine legătura și după absolvire, dar nu sunt mulți, și e firesc.
– Prezent fiind în sală la conferința Dumneavoastră și domnul Radu F. Alexandru v-a întrebat dacă ați mai rezista la un “al treilea exil” ? Ce ați alege? Dacă ar fi să o luați de la capăt, v-ați schimba viața, v-ați întoarce în România?
– Exilul marchează un fel de final, pentru că rupe continuitatea cu existența în locul nașterii și al formării. Un fel de moarte, da, prin brutalitatea rupturii, adesea; dar și o eventuală “renaștere” în viața de apoi și de după, concretă, de data asta, în toate contradicțiile ei, nu ca cea virtuală, promisă în textele religioase. Pentru un al treilea exil m-aș simți prea în vârstă, fără resursele de energie necesare.
– În exil ați avut momente de simțire religioasă?
– Solitudinea exilului m-a confruntat uneori cu momente de intensă incertitudine, în care simțeam că, dacă aș fi fost credincios, aș fi putut, cine știe, să beneficiez de un mai apropiat echilibru, de o umbră protectoare, oricât de iluzorie s-ar fi dovedit.
– Cum ați defini iubirea?
– Un dar prețios, o fastă tulburare, a cărei durată este echivocă, în cel mai bun caz. Se poate transformă într-o solidaritate de durată sau într-un resentiment la fel de puternic, uneori, ca elanul inițial. Oricum ar fi, “dacă iubirea nu e, nimic nu e”…
– Tot la conferință era prezența în sală și o doamnă venită special din Israel, care a povestit că ați fost vecini în Fălticeni, copii fiind, cum erați fericiți, vă jucați cu alți copii, chiar la un moment dat ați avut și râie – acest amănunt a stârnit râsete un sală; cum era pe atunci, la Fălticeni?
– A însemnat un contact revitalizator cu viață normală într-un oraș cu flori și bucurie. A fost și primul “iarmaroc” pe care l-am văzut, la 20 iulie, de Sfântul Ilie, o zi după aniversarea nașterii mele. Poate că de atunci să-mi fi rămas interesul față de carnavalescul existenței.
– În familie se vorbea ebraică în perioadă aceea, nu?
– În familia mea restrânsă s-a vorbit românește. Părinții știau și idiș, limba exilului și a Diasporei est-europene. Am avut niște rude, mai religioasae și mai cultivate care știau și ebraică și, rareori, chiar vorbeau între ei limba sacră și veche.
– Ați declarat cândva că ”exilul este o prima instruire către moarte”, cum așa?
– Am răspuns deja oarecum la întrebarea despre un al treilea exil… Brecht numea exilul o “dialectică a schimbării” și am explicat de ce această, adesea dură schimbare, cere energie juvenilă.
– Tema cărții mele de interviuri “Cum nu am ratat o literatură grozavă” ce va apărea în acest an este “prietenia literară”; de ce mari scriitori ați fost apropiat?
– Sunt schimbări importante azi în situația evreimii din lume. Starea post-holocaust, adică după catastrofa care a împlinit visul opresorilor antisemiți dintotdeauna, a urmat o oarecare perioadă de “timiditate” față de “poporul ales” pentru suferință. Atunci s-a și creat Statul Israel, într-o zonă din păcate ostilă, iar Biserica, cel puțin cea catolică și protestantă, păreau să se fi conciliat cu “frații” mai mari, cum spunea Papa.
Deși israelienii au dovedit că pot fi și agricultori extraordinari și militari viteji, ca să nu mai spun mari oameni de știință, nu doar evrei prigoniți și speriați, ostilitatea vecinilor și nu doar a lor, nu a slăbit. Dacă ar fi pierdut fie și un război contra arabilor, israelienii ar fi dispărut de acolo… cum se cere, de fapt, cu voce tare, și azi. Deci, în pofida schimbărilor, persistă nu puține dintre resentimentele vechi și durabile. Li se cere evreilor, se pare, mult mai mult și altceva decât celorlalți… Antisemitismul s-a energetizat, în ultimul deceniu, cam peste tot. Unde sunt și unde nu mai sunt evrei.
– Un gând pentru cititori?
– Cititorul – “adresantul nostru” – este o virtualitate. Când se întrupează, el poate fi o prezența stenica, profund încurajatoare pentru scriitorul care este, prin definiție, captivul solitar al mesei de lucru. Sunt recunoscător când se întâmplă. Vă și îți mulțumesc, prin urmare, pentru că s-a întâmplat.
– Și eu va mulțumesc, Domnule Norman Manea!
Mai 2014, București
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
