Noi și Ei (I) – De ce NU suntem mai buni decât ceilalți
Multe filme de acțiune au la final (sau aproape de final) o scenă în care unul dintre personajele pozitive stă cu pistolul la tâmpla unuia dintre personajele negative (de regulă un criminal feroce care a ucis la greu pe parcursul filmului sau chiar înainte…) și când să tragă apare un alt personaj pozitiv și încearcă să-l convingă să renunțe, să lase justiția să-și urmeze cursul, să fie mai bun, mai drept mai blablabla și de regulă pledoaria se încheie cu o replică gen: ”Dacă apeși pe trăgaci ești exact ca el!”. Și cam în toate cazurile primul personaj pozitiv asculta discursul moralizator al celui de-al doilea personaj pozitiv, îndepărtează pistolul de la tâmpla personajului negativ și, până la finalul filmului, justiția își urmează cursul și dreptatea învinge.
Mă gândesc că majoritatea (tele)spectatorilor fac galerie primului personaj pozitiv mai degrabă în registrul ”TRAGE!” (bine, cu diferite variante, în funcție de… vocabularul fiecăruia, între ”nu te lua după ăla, trebuie să fie ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” și ”împușcă-l în morții mă-sii!”)
Prima dată m-am gândit la genul ăsta de cadre de film în iunie 2017. Am stat și eu prin Piața Victoriei de vreo câteva ori în iarna lui 2017, am mai mărșăluit și pe străzile orășelului meu de provincie, cu niște bannere de care am fost foarte mândră la momentul ăla… Apoi a urmat mitingul… ”lor” (un fel de ”contraofensivă” a mitingului ”nostru”) și am tot încercat să-mi conving prietenii și colegii de #rezist că nu avem dreptul de a arunca cu pietre în cei care își exercită același drept ca noi. Că esența democrației este tocmai a milita pentru dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine (cum tot zicea un fost mare politician român care cita un și mai mare filosof francez). Că dacă ne luptăm (sau ne tot batem cu pumnul în piept că ne luptăm) pentru respectarea legii, atunci trebuie să respectăm legea chiar și atunci când nu ne convine. Fie că e vorba de a… ”neglija” culoarea semaforului sau a ”sări” peste plata unor taxe datorate la stat sau a striga ”jos guvernul!”.
Avem, de câteva luni încoace, altfel de politicieni. Nu sunt destui, nu sunt cât ne-am dori, nu sunt nici pe departe câți am avea nevoie. Cumva din interior și cumva cunoscând mult mai multe despre cum funcționează lucrurile atât înăuntrul structurilor administrației publice cât și înăuntrul minții umane, știu că schimbările vor veni, mult mai greu și mult mai puțin decât ne dorim, decât așteptăm. Și asta nu numai pentru că așa funcționează instituțiile statului. Ci mai ales pentru că, dacă vrem – și am votat – altfel de politicieni trebuie să fim și noi altfel de alegători. Și altfel de cetățeni.
Din păcate, în ultima săptămână, ”în bula mea” nu prea am văzut altfel de cetățeni. Să fie clar: NU sunt de acord cu ieșitul în stradă sub nicio formă în condițiile în care incidența infectărilor crește mai rău ca anul trecut pe vremea asta, când replica ”cunoști pe cineva care a avut Covid” din aprilie 2020 s-a transformat în ”mai cunoști pe cineva care nu a avut Covid?” în aprilie 2021 și mai ales nu sunt de acord cu violența fizică (din păcate trebuie să recunosc că deseori eu însămi cam exagerez cu aia de limbaj).
Dar insultele continue la adresa manifestanților, ridiculizarea lor, ironiile la adresa nivelului de studii, a hainelor sau a textelor mi se par, ca să folosesc un eufemism, lipsite de eleganță.
Știu, veți zice că trăim vremuri prea grele ca să ne permite luxul de a fi eleganți. Dar violența n-a fost niciodată o soluție la violență. N-a fost o soluție, punct!
Și peisajul mioritic din ultima săptămână nu-mi mai evocă scene de care vorbeam la început, cu băiatul bun care vrea să omoare băiatul rău și alt băiat bun îl roagă să n-o facă și în final dreptatea învinge (ok feministelor, puneți fete în loc de băieți în oricare dintre roluri doriți!)
Îmi evocă mai degrabă scenele alea cu un tip care pocnește un alt tip într-un bar (sau orice alt loc, de pe vremea când nu era obligatorie distanțarea fizică) apoi al treilea tip îl pocnește pe primul, al patrulea dă în al doilea și urmează între câteva secunde și câteva minute (depinde de cât de complex e scenariul) de brațe și picioare care se tot intersectează în aer (între ele dar și cu mese, scaune, sticle, oglinzi și ce mai pică) și-n final podeaua e un amestec de corpuri nemișcate, sânge, sticle sparte, mese și scaune rupte – în cantități care variază, iar, în funcție de complexitatea scenariului. Și faptul că dreptatea învinge – sau nu – devine irelevant.
Nu aprob manifestările împotriva vaccinării, respectării regulilor sanitare și a oricăror măsuri care încearcă să atenueze efectele dramatice ale crizei în care am intrat de mai bine de un an. Sunt însă genul de persoană care ar lua parte, de exemplu, la un miting pentru apărarea drepturilor LGBT* – dar ar respecta și dreptul celor care organizează, pe altă stradă, un miting împotriva acordării de drepturi suplimentare pentru LGBT (am ales exemplu ăsta că mi s-a părut ce mai simplu). Pentru că oricine are dreptul să se exprime. În niște limite care, atunci când nu se respectă, vorbim de încălcarea legii și lăsăm partea cu aplicarea legii structurilor care trebuie să se ocupe cu asta. Altfel, lumea n-ar fi decât o podea de bar acoperită cu mese, scaune și picioare rupte, sticle și capete sparte și mult sânge.
Acei puțini altfel de politicieni pe care îi avem au mare nevoie de altfel de alegători. Și mă doare rău să constat că, în ”bula mea”, cel puțin, ”altfel” e doar înlocuirea lui ”ba pe-a mă-tii” cu ”ba pe-a mamei dumneavoastră!” Și nici asta într-un procent prea mare. În rest, avem exact același comportament doar că îl îndreptăm în altă direcție.
Am citit cu mult timp în urmă undeva că ”să fii original nu înseamnă să iei ce face toată lumea și să faci invers”. Adică nu ești original dacă mergi în mâini când restul lumii își folosește picioarele pentru deplasare, dacă te razi în cap când toată lumea are părul lung (sau invers) sau dacă porți chiloții peste pantaloni când restul lumii îi poartă pe dedesubt (îmi amintesc vag de o vedetă care apărea astfel în public.. de fapt, dacă mă gândesc bine, în materie de chiloți nu cred că mai e nimic original). Să fii altfel nu înseamnă să faci ca ceilalți dar invers. Galeriile celor două echipe care joacă fotbal pe teren sunt la fel. Uneori și sloganurile sunt asemănătoare. Diferă doar numele echipei pe care îl strigă.
Păstrând analogia, o galerie ”altfel” e cea a japonezilor care, după terminarea meciului, au făcut curat pe stadion**. Pe TOT stadionul!
Asta ar trebui să însemne, pentru noi, ”atlfel”!
* Stați liniștiți domnilor (și doamnelor), sunt heterosexuală. E drept că sunt și la vârsta la care orientarea sexuală, sexul în general, e complet irelevant!
** Da, japonezii sunt cei despre care vă ziceam săptămâna trecută că au trimis un satelit să culeagă gunoaiele din cosmos.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
