Nu știu alții cum sunt dar eu una am obosit să tot aud, în diferite forme, ”noi” și ”ei”. Și mai ales mă ia rău cu amețeală când mă uit în prăpastia din ce în ce mai adâncă dintre ”noi” și ”ei”.
”Noi” femeile și ”ei” bărbații. Sau invers!
”Noi” românii și ”ei” ungurii (sau restul lumii, în general”. Sau invers!
”Noi” ortodocșii și ”ei”… sectanții (fie că sunt catolici, baptiști, evrei, musulmani, confucianiști sau scientologi, tot ce nu e ortodox e diavolul). Sau invers!
”Noi” care votăm albastru+portocaliu și ”ei” care votează roșu. Sau invers!
”Noi” rockerii și ”ei” maneliștii. Sau invers!
”Noi” heterosexualii și ”ei”… aici, dacă zic ”sau invers”, vă bag în ceață complet!
Și tot așa. Într-o continuă luptă de a demonstra că ”noi” suntem binele și ”ei” sunt răul. Doar pentru că nu sunt ca noi și cine nu e cu noi e împotriva noastră.
Cumva, asta e de înțeles. Să pui etichete e în firea umană. Ne naștem cu cel mai complex computer creat de natură, pe care însă nu e instalat decât sistemul de operare. Apoi fiecare informație pe care o scriem vine la pachet cu un tipar. Și pe măsură ce evoluăm, creștem, primim mai multe informații, ne creăm tot mai multe tipare E greu să conștientizezi asta, e și mai greu să controlezi.
Ceea ce nu înțeleg, ceea ce aproape mă ucide, e acel ”dublu standard” care ne permite ”nouă” să facem diferite chestii care la ”ei” sunt de neacceptat. Cunosc oameni care sunt foarte amuzanți și oricând fac glume pe seama altora, dar explodează dacă îndrăznește cineva să glumească pe seama lor. Am avut un prieten căruia, într-o perioadă, îi împrumutam bani aproape lunar, dar nici până azi nu am văzut un bănuț înapoi. Însă tot el (într-un moment când datoria lui la mine ajunsese la vreo 5-600 lei) mi se plângea că nu poate recupera o datorie de la altcineva. Cunosc oameni care nu ajung niciodată la timp, dar se enervează maxim când trebuie ei să aștepte. Și lista ar putea continua multe rânduri.
Revelația mea a venit în decembrie 2019, când încă lumea noastră era ”normală”. Eram în Atena, cu niște doamne absolut minunate, la o întâlnire dintr-unul din cele mai frumoase proiecte în care m-am implicat. Un proiect despre multiculturalitate, imigranți și realitate virtuală. Împărtășeam cu partenerii mei una din cele mai mari nedumeriri și frustrări ale mele: inexplicabila ură a românilor față de migranții care vin în România. Și mai ales discursul antimigrație al unor oameni care au lucrat în străinătate, care au experimentat statutul ăsta, care au suferit pentru că, poate, localnicii îi priveau și tratau cu superioritate. Și care nu ezită acum, întorși în țară, să trateze cu o și mai mare superioritate pe cei care vin să muncească în România. Și, povestind eu asta, la un moment dat, zic ”nu înțeleg aceste standarde duble”, iar una dintre doamnele acelea minunate de care vă ziceam, profesor universitar în Wroclav (Polonia) mi-a răspuns: ”Nu e doar la români ideea asta. Și polonezii fac la fel. Nu e un standard dublu, e un standard unic: noi suntem mai buni decât ceilalți”. Apoi fetele din Italia și Grecia (celelalte două țări partenere în proiectul de care vă ziceam) au subscris: și ei (respectiv italienii și grecii) se cred mai buni decât ceilalți.
Dragii mei, am o veste proastă (dar găsim și una bună, dacă vreți): există mii de cercetări din zeci de domenii (antropologie, biologie, genetică, neuroștiințe) care demonstrează clar că NU suntem mai buni decât ceilalți. Mai exact, că simplul fapt de a te fi născut român (polonez, grec, italian, neamț sau orice altceva), caucazian, ortodox, bogat sau cu ochi albaștri NU te face mai bun decât ceilalți. Vestea bună e că nici ceilalți nu sunt mai buni decât noi.
Vestea și mai bună e că, de fapt, toate astea n-ar trebui să conteze. Vestea și mai proastă e că, de fapt, ceea ce ne deosebește pare să conteze din ce în ce mai mult față de ceea ce ne apropie. Și asta ne-ar putea distruge mut mai repede decât încălzirea globală, un meteorit rătăcit sau cine știe ce virus antic ciudat care e pe cale să iasă din permafrostul care se topește (da, tot de la încălzirea globală vine și asta)
Cum ar fi dacă, în loc de ”noi” și ”ei”, ne-am gândi doar la ”noi”? Împreună!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Douăzeci de ani de cronici nepublicate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
