Fiecare zi care trece adună mărturii tot mai copleșitoare ale prăbușirii statului român și, odată cu el, a societății românești. Nu s-a întâmplat niciodată în istoria modernă a acestei țări ca toate pârghiile puterii să se afle în mâna unor contrabandiști, deopotrivă ticăloși și inconștienți, care pun în pericol, în aceste momente, însăși existența noastră ca națiune.
Această rețea de putere și de interese care conduce azi România către o catastrofă aproape inevitabilă s-a construit însă printr-o largă complicitate populară. Faptul că la doar câteva luni după demascarea corupției guvernanților poporul se întoarce la urne pentru a-i vota pe aceiași este dovada dureroasă și inevitabilă a incapacității acestui popor de a se guverna conform unor precepte morale și legale elementare. Personaje ca acelea care ne conduc au crescut în micile lor medii infracționale din satele sau orașele distruse pe care le-au prăduit fără cruțare.
Dar când au văzut că nimeni nu le opune rezistență, ba mai mult, că tot mai mulți sunt cei care din victime devin slugi de nădejde și adulatori de ocazie, când au văzut că oamenii legii le devin complici, au căpătat curaj și au trecut la nivelul superior: s-au făcut primari, prefecți, președinți de consiliu județean, prin teroare sau prin mituire, prin frică sau prin lingușire, prin înșelătorie și prin fraudă. Și iarăși cei înșelați n-au spus nimic. Și iarăși dintre ei s-au ales și mai numeroși cei care s-au alăturat hoților și infractorilor. Atunci au căpătat cu adevărat îndrăzneală și au vizat ocuparea statului însuși. Minune sau nu, au reușit chiar mai ușor decât se așteptau.
Cum se poate îngenunchea o țară întreagă (sau aproape) în doar doi ani de zile? Cum pot fi distruse aproape toate instituțiile țării, de la conducerea centrală până la ultima lor filială din cel mai prăpădit cătun din România, în doar câțiva ani? Cum pot fi paralizate sănătate, învățământul, transporturile, toată fiziologia complexă a unei țări de o mână de răufăcători?
Prin pasivitate. Prin tăcere. Prin complicitate. Prin salarii mari și tichete de vacanță.
Printr-o slăbiciune de necrezut a țesutului social. Am fost noi, de fapt, cândva o societate? Adică o comunitate unită de niște valori superioare și exterioare interesului personal, bunăoară de valoarea solidarității? Sau de valoarea responsabilității sociale pentru actele individuale sau colective? Ne-a unit vreme de decenii altceva decât plecarea sincronizată a capului și tăcerea fricoasă că s-ar putea să pățim ceva? Ne unește altceva azi decât fuga în masă în concedii sau înghesuiala de la mall?
Cei care ne conduc azi au înțeles perfect cu cine au de-a face: indiferent că au în fața lor un țăran neștiutor din Teleorman, un director de spital ori un judecător din CSM, metoda de abordare e aceeași. Ei nici măcar nu au trebuit să-și schimbe metodele, pentru că toți, fără excepție, se poartă în același fel: ca niște slugi dependente de baston și de morcov, cum ar spune francezii, condiționate deci de frică și de recompensă. Frica indusă de slăbiciunea proprie, de pedeapsa reală și imaginară, dar și foamea de recunoaștere, de parvenire, de ieșire din slugărnicie pentru a-și fabrica propriile slugi (a se vedea cazul TT). Așa cum au fost păcăliți și supuși câțiva ignoranți, așa este – prin simplă extensie – păcălită și supusă o țară întreagă.
Drama acestei țări este că nici măcar nu a fost înșelată de niște oameni diabolic de inteligenți, ci de niște mediocri fără meserie, fără trecut, fără viitor, de niște mărunți bișnițari care au avut tupeul de a-și extinde condiția suburbană la nivelul unei țări întregi și de transforma un popor întreg într-o mahala. Desigur, cu voia lui.
Citiți și Această agresivitate uluitoare, această pasivitate îngrozitoare
Spunând toate acestea, ideea nu e să diabolizăm un popor întreg sau să ne autoflagelăm fatalist. Şi nici de a căuta compensații mitologice în naționalism și credință. Ci de a ne măsura limitele foarte reale, care ne fac să fim ceea ce suntem. Nici lamentările, nici blestemele, nici iluziile nu ne vor scoate din aceasta mlaștină morală în care ne-am afundat. În jurul nostru se prăbușesc în fiecare zi instituții, sunt dați afară sau demisionează ultimii oameni cinstiți sau competenți. În locul lor se instaurează vidul. În fiecare zi, legi și măsuri aberante ne îngroapă viitorul, iar mintea putredă a unor infractori creează un spațiu tot mai generos pentru infractori. Se succed alertele în ritm amețitor, dar poporul nu se trezește nicicum din crăpelnița sărbătorilor.
Ne amăgim crezând că dacă vor fi prinși Infractorul șef și locotenenții lui vom fi salvați. Așa cum ne-am amăgit 30 de ani crezând că e suficient să fie omorâți doi oameni ca să extirpăm dintr-un neam întreg păcatul complicității. Pentru că așa cum în locul lui Ceaușescu și al sinistrei sale au apărut baroni locali și iubitele nenumărate, tot așa în locul celor doi teleormăneni vor apărea alții, la fel cum celulele canceroase se împrăștie în tot corpul în momentul în care vrei să scoți tumoarea.
Nicidecum înlocuirea unor oameni nu e soluția. Ea este necesară, dar în joc, în acest moment, e toată arhitectura instituțională a statului român: justiția, transporturile, energia, apărarea, sănătatea, educația, toate sunt amenințate grav și, prin ele, însăși stabilitatea țării și securitatea noastră, a fiecăruia.
Iar dacă tăcem încă o dată, peste zece sau douăzeci de ani nici salariile mărite, nici funcțiile, nici plasma sau mașina cu încălzire în scaune nu vor fi pretexte credibile ca să le explicăm copiilor de ce ne-am ratat din nou istoria, când ea era de fapt în mâinile noastre, iar în fața noastră se aflau nu tancurile rusești, ci niște bișnițari care spărgeau sămânță.
Pe Ciprian îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
