Știu că s-a terminat. Simt asta în fiecare celulă și mă strânge carnea atât de tare, încât mi-e greu să mai respir. Știu că mâine va fi ca și când nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, de parcă totul a fost un vis. Sau poate un coșmar? Dar mai e un pic până mâine. Mai e o noapte care ar putea ține o veșnicie. Sau poate două.
Mai e puțin până va răsări soarele, iar el își va lua hainele, va ieși pe ușă și nu se va mai întoarce niciodată. Nu o să-i mai văd niciodată ochii verzi, vocea lui nu o să mă mai cheme nicicând, iar buzele lui nu se vor mai odihni niciodată pe pielea mea palidă, oricât de tare l-ar striga, oricât de dor i-ar fi.
Știam că se va termina. Știam asta încă de la început, dar întotdeauna am crezut că finalul e departe. Și oricât de mult mă doare, sunt conștientă de faptul că așa e cel mai bine. Pentru mine, pentru el, pentru ea.
Adriana Lima fotografiată de Vincent Peters pentru Harper’s Bazaar Spania, iulie 2017
Toată viața m-am mulțumit cu resturi, cu jumătăți de măsură, cu jumătăți de iubire. Dar nu mai pot continua așa. Doare prea mult, prea adânc, și simt că nu mai pot să țin cu dinții de o iubire consumată pe ascuns și în grabă.
Mâine totul se va termina, iar noi nu vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Dar vom trăi și vom învăța să ne uităm, poate să ne iertăm și să ne mai dăm o șansă nouă înșine. Nu am scuze, încă nu știu dacă regret ceva, dar știu că mâine totul se va termina. El se va întoarce la ea, acolo unde acum știe că îi e locul, iar eu mă voi întoarce la mine.
Dar mai e un pic până mâine și încă nu sunt pregătită să îl las să plece. Îi cer să mă țină în brațe, să adorm acolo ca altădată, când mă simțeam acasă și protejată. Îi simt respirația în ceafă și pielea lui caldă lipită de spatele meu. Suntem doi străini, ca în ziua în care ne-am întâlnit în tren. Ne cunoaștem corpurile, dar sufletele ne sunt la fel de necunoscute ca în prima zi, când a început totul.
O să adorm așa, în brațele lui, și încerc să nu mă gândesc la ce va fi mâine. Încerc să nu mi-l imaginez în brațele ei. Simt o lacrimă alunecându-mi pe obraz, pentru ca mai apoi să dispară în țesătura feței de pernă. El nu spune nimic. Nu mai are ce. Nu mai are de ce. Între noi s-au spus multe cuvinte. Erau goale, așa cum eram și noi când le-am rostit. Acum tăcerea dintre noi e plină de înțeles, de sens, de noi, doi străini, doi iubiți închipuiți, doi păcătoși, doi oameni mari care au încercat să se joace de-a iubirea, dar nu le-a ieșit. Amândoi am fost din povești diferite. Nu ne-am potrivit niciodată.
De mâine fiecare se va întoarce în viața lui și în povestea lui. Închid ochii de plumb și adorm. Acum vine mâine.
Guest post by Mihaela Dobre
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu toate relațiile sunt menite să devină căsnicii
Povestea finalului. Pentru că și acesta are meritele lui
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
