Noi, generația cu cheia de gât…

20 September 2022

Noi, generația cu cheia de gât, suntem o generație de depresivi lipsiți de dragostea părintească, care nu recunosc asta pentru că depresia, în România secolului XXI, e încă o rușine, nu o boală.

Până acum vreo trei ani, începeam și eu cu tot felul de acuze și poate ceva scuze. Și recunosc că oarecum a fost nevoie de ceva luni să accept că părinții sunt părinți și bunicii, bunici și, oricât au fost de buni sau de răi, mai prezenți sau mai absenți, sunt ai mei și nu îi pot schimba, poate că nici măcar nu vreau să îi schimb. Că mi-aș fi dorit ca ei să fie puțin mai altfel, categoric.

Mi-au lipsit mult părinții în copilărie, chiar și bunicii, deși au fost mai prezenți decât părinții, dar, din păcate, multe din ceea ce mi-au transmis m-au făcut un adult incomplet, incapabil uneori de a-și exprima dorințele, nevoile, asumările până la urmă. Și, totuși, tot ce au făcut a fost ceea ce au învățat la rândul lor, adăugând poate ceea ce au considerat mai bine pentru mine, eliminând fiecare ce nu le-a plăcut că au primit de la ai lor părinți. Ceea ce, de fapt, facem cu toții și a fost făcut de la o generație la alta, de-a lungul timpului, până acum. Și cum am putea elimina/adăuga ceva unii din noi așa, de pe o zi pe alta, când totul a fost creat și transmis pe parcursul a mai multor ani?

Suntem încă reticenți și sceptici la tot ce înseamnă terapie psihologică. Sunt încă mulți cei care nu cred că depresia există și afirmă sus și tare că asta e o prostie și „ridică naibii capul și fii puternic”. E fix ceea ce reprezintă adultul incomplet și incapabil să vadă suferința celui din jur, incapabil de empatie față de cei de lângă noi. Și multe din acestea sunt rezultatul învățămintelor trase și extrase și imprimate în copilărie, când am fost „obligați” să fim puternici și nu că părinții au fost mai mult sau mai puțin inconștienți că ne lăsau singuri cu cheia de gât sau la bunici, ci, pur și simplu, mulți dintre ei atât puteau, obligați, la rândul lor, de vremuri și nevoi.

Noi, părinții, bunicii, toți de-a lungul timpului am căutat să ne mascăm sub o formă sau alta lipsurile emoționale. Până acu’ câțiva ani, habar nu aveam că ascultatul excesiv al muzicii, refugierea în diferite activități, atacurile de panică (diagnosticate până nu demult ca lipsă de calciu, probleme cu inima sau cine știe câte altele), alcoolul, jocurile de noroc sau câte alte excese ale unora sau altora sunt, de fapt, temeri ale noastre rezultate din diferite lipsuri emoționale. Și repet, încă sunt mulți care le consideră prostii.

Am crescut printre multe momente de agitație și lacrimi și multă muzică în jur. Cred că de acolo și refugierea mea mai mereu în muzică. Îmi amintesc că eram prin școala generală și, printre temele de școală, ascultam vrând-nevrând (ca să nu mai „arunc” vina pe ai mei părinți că ascultau ei) Bryan Adams, Bonnie Tyler și, într-adevăr, pe cât de mișto sunt, pe atât de triști și parcă prea „love hurts” mi se păreau atunci. Și, în dorința mea de refulare, ascultam exact contrariul și mă duceam spre tot ce era mega nebunie de sunete cât mai puternice și energizante.

Printre multe „refugieri”, cea care m-a acaparat cel mai mult a fost muzica. Cred că majoritatea celor din jurul meu au trăit în jurul muzicii. Am crezut mereu că muzica e cea care bucură sau alină suferința, ne bucură sau ne dă putere. Râzând, glumind, dar mereu am avut vaga impresie că acei tipi/acele tipe care păreau mega cool și duri/dure ascultând mereu muzică heavy metal sau cine știe ce rapperi duri în port, vorbă și comportament sunt, până la urmă, cei mei sensibili și empatici oameni. Exact cum am descoperit oameni ce ascultau blues sau jazz și erau atât de reci și duri în suflet. Stilul muzical adoptat nu ne definește personalitatea, ci e doar unul din multele refugii adoptate de mulți dintre noi.

Am și uitat câte chestii am tot scris. Cel mai greu a fost prima oară. Habar nu aveam că aș putea să fac asta. Am tratat totul ca și cum ar fi fost un … jurnal, o destăinuire a tot ceea ce simțeam, ce îmi doream, ce mi-aș fi dorit. Un refugiu venit fix la momentul oportun. Unele scrise la persoana întâi, altele ca o poveste, altele ca o întâmplare, majoritatea fiind inspirate din realitatea ce mă înconjura sau „realitatea” ce mi-o doream. Și 90% scrise în cele mai crunte, triste și dureroase momente din viață. De fapt, cam doar atunci am reușit să formulez una-două fraze, în mare mai mult îndemnuri pentru mine, un strigăt de ajutor, o speranță că poate așa îmi voi găsi puterea să merg înainte, să fac ceva în al 12-lea ceas și pentru mine. Multe scrise în momente de visare, de încercare de a-mi arăta mie că se poate, că există speranță, multe scrise în momente de disperare, unele ca justificare, altele ca remușcare că nu e bine ceea ce fac nici pentru mine, nici pentru alții.

„Știi cum sunt diminețile alea de concediu când ești mega liniștit?” auzisem asta într-o dimineață minunată săptămâna trecută și răspunsesem cu „NU”. Mai toată viața am fost în tensiune, control și agitație. Și, mă întreb, cum e oare să fii liniștit? Ce e aia liniște? Sunt unul dintre adulții care încă luptă cu ceea ce este, cu ceea ce trăiește. Cu cât recunosc cu mai multă lejeritate că nu sunt ok, cu atât mai mult încerc uneori să ascund totul sub fel și fel de măști.

Câți dintre noi nu am întâlnit, de-a lungul vieții, oameni care încercau să controleze, să se arate superiori, bărbați incapabili de a iubi, femei care nu își doresc copii, altele care nu știu cum să îți mai explice cum se hrănește, îmbracă sau educă un copil, când au loc activitati scoala altfel, cum trebuie să petrecem cât mai mult timp cu copiii noștri și prin urmare participă mereu la tot ce înseamnă evenimente copii, că oamenii trebuie să fie empatici, că trebuie să ne sprijinim, să ne ajutăm, să fim solidari… Câți ați văzut în mod real făcând asta? Pentru câți era totul doar o mască? Categoric, sunt mulți care fac bine sau au făcut măcar o parte din toate astea. Până la urmă, toți facem câte ceva bine sau mai puțin bine. Dar sunt atât de mulți oameni care controlează sau își impun superioritatea din multă lipsă de stimă de sine și care îți explică despre copii numai pentru a se simți importanți și atotștiutori, din nevoia de afirmare. Uneori, din simpla nevoie de a fi singuri, le găsesc copiilor n activități cu scuza că aceștia au nevoie de socializare; vorbesc de empatie, sprijin, solidaritate din cauza greutăților întâmpinate sau a singurătății pe care o au în suflet, dar se retrag la prima piedică sau la primul moment de bine în viața lor și uită de momentele grele. Sunt atâția bărbați care nu plâng pentru că au fost crescuți cu ideea că trebuie să fie puternici și au uitat că și ei au vulnerabilități și sentimente, dar și femei care refuză să aibă copii pentru că au crescut în familii fără iubire, cu senzația că te încurcă copiii sau bărbați și femei ce rămân în căsnicii cu n și n scuze, din teama de a pleca de fapt…

Și, până la urmă, suntem oameni cu toții, cu nevoi și dorințe, trăind, per ansamblu, una dintre cele mai bune perioade unde putem alege ce e mai bine pentru noi, trăind de la o zi la alta, fiecare singuri în colțul nostru de lume.

Guest post by Ileana

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bunicul lui Saramago

Soacră-mea

Fundația Alexandrion anunță laureații celei de-a XI-a ediții a Galei Premiilor Constantin Brâncoveanu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro