Eu îl am aproape în permanenţă. E parte din mine, nu aş putea să mai trăiesc fără el. E un amestec de alertă, adrenalină, încrâncenare, frică, stres, nesiguranţă, dar şi chef de viaţă şi gâdilici de râs – nu pot să-l definesc prea bine. E o bucată de creier agitat care a coborât acolo pentru a mă anunţa că am mereu ceva de făcut şi că există pericol maxim de a face un infarct de relaxare, dacă aş binevoi, desigur, vreodată a mă relaxa. Deci de ce să-mi asum riscul?
Aş putea foarte simplu să dau vina pe naşterea copilei. De când o am pe ea mă aflu permanent într-o stare de aşteptare, cu ochii deschişi chiar şi atunci când dorm. Aştept mereu să-mi ceară ceva. Mâncare, apă, să-i şterg nasul, s-o dezbrac de pantaloni/s-o îmbrac cu rochiţa, să-i dau un obiect aflat pe un raft suspendat, să o duc undeva. Vrea ceva din cinci în cinci minute – în zilele lejere – iar eu, ca şi alte mame, desigur, mă pun la dispoziţia clientului fără să comentez. Evident, cele mai bizare şi mai solicitante cereri survin în timp ce îmi pun şi eu un joculeţ amărât la calculator sau mă uit la un episod din Grey‘s Anatomy. Pe care îl fracturez cu STOP-PLAY de zeci de ori până ajung să nu mai pricep nimic.
Dar nu pot să dau vina la modul obiectiv pe odraslă, pentru că nodul meu iubit se localizase acolo cu mult înainte de apariţia ei. E preistoric şi stabil. Printre puţinele lucruri stabile din viaţa asta, deci nu am cum să nu-l iubesc şi să nu-l cultiv cu devotament.
Era acolo în copilăria mică, atunci când auzeam voci, mai ales dacă eram singură. (Asta e o mărturisire demnă de urechile unui psihiatru, nu-i aşa? :))
Era acolo în liceu, de la îndrăgosteală, de la grija pentru coşurile care stăteau să irumpă chiar când trebuia să merg la film cu cineva, de la cum-să-combin-notele-bunicele-cu-petrecerile-de-calitate, de la ce-mă-fac-când-voi-creşte-mare. Ultima grijă mă mai bântuie pe alocuri şi acum.
Era acolo şi s-a înşurubat şi mai bine când mi-am dat seama că depind de factorul timp, pe termen scurt, mediu şi lung, de la nervii pe care îi am când aştept mai mult de 5 minute un tramvai până la panica supremă a unei femei, oricât de profundă ar fi ea, aceea legată de riduri şi cearcăne.
Era acolo genetic probabil. Este neliniştea mea legată de univers în întregime şi de fiecare dintre detaliile lui. Nu mă simt bine dacă nu mă consum. Nu ştiu să fac pace totală în stânga şi-n dreapta şi-n interior şi nici nu vreau. Aşa funcţionez, speedy. Nodul meu din capul pieptului care nu mă lasă să fiu mulţumită aproape niciodată de locul în care mă aflu, de momentul ales, de conjuncturi. Care mă face să caut şi să găsesc.
Nu îmi pare rău că îl am, am ajuns să ne împăcăm bine. Este un mic motor cu combustibil care se regenerează din energie şi nebunie. Este un animăluţ simbiotic, enervant şi binecuvântat. Nodului îi datorez multe, deşi uneori mă doare fizic, căci mai obosesc şi eu din cauza lui. Dar aşa sunt relaţiile frumoase, se dezvoltă la infinit.
Voi aveţi acest nod, această nelinişte?
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
