În afara celui care, datorită suficienţei sale, este zeu sau fiară, omul caută părtăşie cu un „celălalt”. Îmi aduc aminte, deja în copilărie am descoperit „al doilea sex”, atât datorită mamelor, verişoarelor sau unor femei „destinate” cultural să „grijească” copii, cât, mai ales, unei înclinaţii a inimii mele şovăielnice. Şovăilenice cu adevărat, pentru că, în ciuda interesului real pentru „jumătatea feminină a existenţei”, îndrăgosteala mea se oprea adeseori la graniţa eului interior, a declaraţiilor de iubire care, deşi plămădite cu atenţie şi rigoare, nu depăşeau sfera propriei mele conştiinţe.
Cu două excepţii notabile: pentru prima şi ultima dată în viaţa mea, i-am povestit mamei despre o iubire secretă (să fi avut vreo cinci ani), iubirea pentru Dana. Cea de-a doua întâmplare se constituie în unicul meu act real de curaj în ceea ce priveşte (am să folosesc un americanism) „courtship”- ul. Despre ce este vorba: la grădiniţă fiind şi având deja conştiinţa îndrăgostirii, am pus la cale, dimpreună cu doi-trei amici, o mică ambuscadă, pentru a putea să o prind pe Mădălina (parcă aşa o numeau) şi să o sărut. Evident, toată grădiniţa a aflat despre poveste, inclusiv mama fetei, colegă de serviciu cu propria mea ocrotitoare feminină, şi de aici mare supărare.
Nu erau simple poveşti de copii. Eu trăiam acele iubiri, care nu aveau nimic sexual în ele (nu se inventase încă televiziunea prin cablu) şi nu cred să greşesc prea mult spunând că au fost singurele iubiri pure şi cu adevărat sacre – iubiri care gustau din plăcerea simplă de a îndrăgi un alt om, fără a fi avut în vedere „beneficiile” dragostei, fie acestea de ordin fizic, sentimental sau psihologic.
Peste timp, au venit şi dezamăgirile (firesc, veţi spune), unele precum o moarte anunţată, altele aşa, din senin, pentru a ne aminti că, totuşi, este trist în lume. Am aflat dela domnul Camus că pesimiştii se recrutează dintre cei plini de speranţă, care, întru început, au crezut în lume şi în posibilităţile sale.
Cum devii pesimist în ceea ce priveşte iubirea, adică misogin?
Cum devii, aşadar, pentru că eu cred că misoginismul nu este un curent cultural sau o predispoziţie psihologică, ci o cameră secretă a fiinţei noastre în care poposim, uneori ani întregi sau poate toată viaţa, după ce am fost răniţi sau trădaţi, ori ca urmare a propriului nostru sentiment de vină şi neputinţă faţă de o iubire pierdută. Exceptând cazurile patologice, misoginul este cel care, în marele său pustiu sufletesc, nu îşi mai permite, emoţional vorbind, să pornească în căutarea unui alt suflet, să se reinventeze pe sine pentru a intra în inima unei femei; să se reinventeze, da, pentru că nimeni nu aşteaptă suflete sfârşite, înfrânte. Nu spun că femeile caută cu predilecţie bărbaţi cuceritori – ai vieţii, profesional, emoţional sau material –, dar mi se pare firesc să ţi se deschidă cerurile numai atunci când eşti sau cel puţin laşi impresia unui suflet puternic, capabil, dacă nu să învingă furtunile existenţei, cel puţin să le înfrunte.
Se întâmplă că, la începutul suflării noastre pe pământ, dacă avem şansa unei familii care ne oferă afectivitate, percepem omenirea ca pe un vas al iubirii: presupunem că omul generic este o fiinţă care oferă şi primeşte iubire. Dimpotrivă, scăderile afective sau traumele emoţionale din familie ne predispun spre neîncredere şi pesimism în ceea ce priveşte iubirea. In extremis, victima devine călău, folosindu-se de celălalt din punct de vedere emoţional sau/şi fizic.
Mă întreb şi vă întreb, cum ne putem păstra verticalitatea sufletească atunci când povestea ia sfîrşit, când Celălalt îi pune capăt ? Cum să mai fii bun, blând, cu sufletul senin şi cald, în urma unui naufragiu sentimental? Aici este taina tainelor. Eu cred că orice misogin are în urma sa cel puţin o rană deschisă în iubire. Asemenea cu orice misandră. Mă tulbură acel verset din Geneza: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. Este irelevant dacă întâiul creat era un „el” sau o „ea”. Ceea ce mi se pare fundamental este acest „nu este bine ca omul să fie singur”. Prin umare, este bine ca omul să fiinţeze în cuplu. Cuplul asigură echilibrul emoţional, o stimă de sine pozitivă, cuplul oferă omului surâsul tainic al îngerilor care, numai ei, cunosc fericirea perpetuă. Iubirea îl umanizează pe om, iar cu puţin noroc, îl sacralizează. Aş spune că un om care iubeşte este binecuvântat cu aceeaşi lumină divină precum un om care crede.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
