Voi scrie. Dar nu acum. Acum nici nu văd ce se întâmplă pe ecran.
Aud. Philip Glass. Pianul ăsta mă ajută mereu.
Pianul.
Mergeam pe strada Traian odată… era toamnă. Nu’ș ce an. Era vie Nana – că la ea mă duceam. Aş putea adăuga că se spărgeau frunze sub paşii mei, dar expresia ar părea o metaforă forţată, aşa că n-am să vă povestesc despre frunzele care se spărgeau sub paşii mei – Bucureştiul fiind un oraș cu copaci din care toamna cad frunzele. Aţi fost vreodată în Canada? La Quebec? Nici eu. Acolo nu prea sunt copaci. Sunt copaci între copaci… în zonele cu copaci, da’ nu aşa… în plină stradă, cum sunt la noi. Căzuţi peste maşini parcate sau mai ştiu eu… Mi-a spus mie odată asta un Canadian frumos. Mac. Înainte să mă sărute. Se holba la copaci. Era noapte. Făceau umbre pe stradă. Copacii. Şi pac. M-a pupat. Mamă, ce m-am îndrăgostit atunci… Am facut și-un film împreună. Le-am stricat ălora la Castel pelicula, că ăsta mă pupa şi când nu trebuia. Mi-aduc acum aminte o scenă… regizorul a dat “action” şi Mac, în loc să-şi vadă de rol şi de replici, s-a repezit la mine şi… Costisitor sărut. Că nu era in scenariu. Țipau ăia la el ca nebunii. Da’ mie mi-a plăcut. Ce ziceam?
Pianul. Frunzele. Nana. Mergeam la ea. Ştiam ce urmează. Aveam să privesc o femeie absolut superbă zâmbind la mine cu nişte dinţi perfecţi… Într-o ramă. Alături, realitatea. 92 de ani… singură, ştirbă, gârbovită, slabă, palidă, timidă. Numai delicateţea şi distincţia bătrânei de la masă trădau identitatea splendorii din ramă. Una şi aceeaşi. Dar, între timp, trecuseră vreo 60 de ani pe puţin. O ajutam să manânce… să-şi facă toaleta… S-a stins. Azi nu mai e. Atunci era. Şi… în egoismul meu, nu mă grăbeam să ajung la ea. Spărgeam frunze. Şi cum mergeam eu aşa… pe strada Traian, aud sub o fereastră, la un parter, un pian. Nu m-am mai putut îndepărta. M-am aşezat pe bordură, mi-am aprins o țigară şi am ascultat. Retrăiesc mereu momentul ăla. Şi de câte ori încerc să îl reaud, ascult The Hours. Na, dacă vreţi!
Şi zâmbesc. Ca acum. Şi fumez. Ca acum. Şi mi-e dor. Mi-e dor de acum-ul ăsta care de fapt e acum-ul de atunci.
Am emoţii. Râd ca proasta ştiind că unii dintre voi mă citiţi şi aţi vrea să înţelegeţi despre ce dracu’ vorbesc… Alţii… aveţi idee pentru că v-am mai spus câte ceva. Dar atât de puţin… Alţii n-au ajuns la rândul ăsta şi bine au facut. E greu să explic. Dar… zilele astea se scriu ultimele pagini ale primei mele cărți. Probabil că şi singura. Mai vedem. Cert e că până la sfârşitul acestei veri voi afla finalul unei poveşti care ştiam că se va încheia cumva, cândva, undeva, dar niciodată nu mi-am imaginat că lucrul ăsta mi se va întâmpla la 33 de ani. Şi nu așa. Cât de imprevizibilă să fie viaţa, mă întreb, privindu-mi destinul și râzând în sinea mea pentru că ştiu, ah, ştiu că e fascinant tot ce mi se întâmplă. Şi aproape incredibil. Autorul zâmbeşte de-acolo de sus şi îmi vine să sar până la EL şi să-L pup, mulţumindu-I, fireşte, pentru ceea ce mi-a oferit şi îmi oferă, folosindu-se de un simţ al umorului absolut inconfundabil. Numai Dumnezeu poate glumi aşa.
Totul e dragoste. Absolut tot ce are sens în viaţa asta implică dragostea. Şi când îi vad pe oameni cum încearcă zadarnic să o definească, să o aşeze în tipare, să o explice, să o scuze, să o reinventeze, să o renege, să o ascundă, să o picteze, să o cânte, să o plângă, să o ucidă sau pur şi simplu să o trăiască… îmi vine şi mie pofta să mă împletesc în jurul cuvântului strângându-mi mâinile, picioarele, arterele, gândurile în jurul literelor care îl formează, uitând că ar mai exista altceva pe lume. Aş vrea să pot să mă îndepărtez de tot ceea ce este în plus. Şi să-mi rămână timp să trăiesc AMORUL. Să iubesc. Să fiu iubită. La cota aia la care ştiu eu că se poate iubi. Şi nu știu, zău, ce o să se întâmple când am s-o arunc într-un colţ de hârtie, pe ea, pe dragoste, cerându-i socoteală pentru tot ce mi-a făcut și pentru tot ce nu mi-a făcut. Dar mai ales, ah, mai ales pentru tot ce îmi va face.
Se spală femeile cu rouă în noaptea asta. Noaptea de Sânziene. Eu n-am rouă. Am Dove. Şi aştept. De 14 ani îmi tot sunt livrate piese ale unui puzzle pe care îl joc răbdătoare şi adorabilă cum mă ştiţi. Şi de curând am aflat că jocul e spre sfârşit, că trebuie să îl închei şi să mă apuc de altul. Mi se termină cartea, măi oameni. Lăsaţi-mă să îi citesc ultimul capitol şi mă apuc serios de scris, promit.
Dar până în toamnă, nu îmi mai cereţi să scriu că uite, chiar nu pot.
……..
Update.
Patru ani mai târziu.
Da, au trecut patru veri de la primul rând de mai sus. Scriu şi râd. Râd. Râd. Râd.
I love love.
M-am mutat la altă masă.
Astăzi…
Locuiesc pe strada Traian. În casa Nanei. Fotografia ei e tot acolo. În locul ei stau eu acum. Şi scriu şi râd. Ascult The Hours, la pian. E noaptea de Sânziene. Ce coincidenţă…
Scriu. Doar am promis. Povestea însă nu s-a terminat. Lăsaţi-mă să o mai trăiesc odată. Revin. La toamnă.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
