Încet, încet mi-am dresat creierul să se obișnuiască cu lipsa ta. Mai greu e cu sânii, cu ei mă cert zi de zi: hold your horses, fraierilor, a fost doar un vis, nimeni nu v-a mângâiat și nimeni nu v-a sărutat atât de tandru, a fost o iluzie.
Mă întreb dacă mi-e dor şi-mi spun că n-are cum, pentru că ești mereu cu mine, în mintea mea, în suflet, în pielea mea. Deci nu, nu mi-e dor.
Ție ți-o fi? N-ar mai conta oricum…
A fost întâlnirea aia, o data-n viaţă, perfectă din prima până în ultima clipă, un fel de iubire necondiționată, în care nu a contat nimic, doar momentul de fericire al întâlnirii.
Un moment de siguranță și de dăruire totală între doi aproape necunoscuți.
Ne-am întors la viețile noastre, numai noi știm cum ni le ducem mai departe.
N-aș avea curajul să te văd din nou, n-aș putea plănui altă întâlnire, deși…
Poate e aşa cum zice Arielle, în filmul 5 to 7: „Maybe there are some people you marry and people you love.”
Aşa că, ignor întrebările fără răspuns, ignor durerea aproape fizică a neputinței și împachetez totul frumos, îi spun silent love, secret love, impossible love și îți mulțumesc, V, pentru fluturi, și pentru tot ce am învățat despre mine, datorită ție.
P.S. Mă vei găsi mereu la Jazz in the park.
Guest post by C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
