24 decembrie, ajunul Crăciunului
S-a făcut destul de târziu. E trecut de 18.30 şi eu încă nu am părăsit Clujul. Urc Calea Turzii. Ceaţă! Îmi spun “asta este, condusul te relaxează!“. Nu am nimic în faţă decât drumul. Xenoanele forţează ceaţa cam degeaba. Folosesc toate luminile din dotare. Halogenele ceaţă faţă parcă mai sparg din densitatea ei. Am în spate trei sau patru întârziaţi ca şi mine. Îi protejez cu stopurile ceaţă spate. Vizibilitate, maxim 15 metri. Din faţă nu mă sfidează decât întunericul. Nu mă coafează nimic din ce am pe cd-uri. Nu am chef de Dream Theater, Gotthard, nici de heavy-metal, blues, romantisme sau ce-o mai fi prin maşină. Fixez frecvenţa pe Radio România Actualităţi. Un program muzical relaxant inundă căldura maşinii. Cântece de iarnă şi colinde. Se vorbeşte puţin, nu peste muzică şi asta îmi convine de minune. Mă descurc destul de greu cu ceaţa. Pe şosea, uşor polei, nimic necontrolabil sau de speriat. Doar că în spatele meu coloana se măreşte. Eu o deschid şi mă gândesc exact la ce se gândesc şi cei din spatele meu: “ce bine că am după cine merge să nu mă chinui, ei au deschizător, nu eu!“. Râd de gândurile mele, parcă ar fi poveşti pescăreşti sau vânătoreşti. Nimeni nu mă depăşeşte deşi încerc să le fac loc. Ajunge un prost, în ajun de Crăciun nu se permite mai mulţi de unul… am noroc că ştiu drumul pe de rost. Conduc fără să forţez, dar fără să trec de 80km/h şi asta doar unde ştiu că este linie dreaptă. Curbele de la Unirea sunt ca naiba, pentru că mai vine câte un şofer de duminică pe senul opus şi taie câte-o curbă violent şi prosteşte încât sunt obligat uneori la manevre de evitare …
În localităţi nu se schimbă nimic, decât distribuţia atenţiei. Aceeaşi ceaţă densă, dar în plus pe carosabil luminile oraşului mai mult strică decât ajută; nu fac altceva decât să disperseze foarte prost lumina pe retină, iar cetele de colindători consideră că este de datoria mea să-i feresc. Pentru ei trotuarul este moftul paharului de vin, consumat cu mai multă sau mai puţină luciditate. Am un singur lucru a-mi reproşa, faptul că nu m-am făcut comod la volan. Sunt la costum, este drept că haina şi paltonul sunt pe umeraşul din spate, dar cravata îmi atârnă de gât şi toţi nasturii sunt închişi. Sunt cam cuminte şi cam scorţos. Faptul că mă irită mă ţine mai atent şi mai puţin relaxat. Am trecut de Aiud şi de Teiuş şi tot nu m-a depăşit nimeni. Singurul asumat sunt eu, am depăşit patru sau cinci maşini care s-au aşezat fericite în coloană. Din faţă doar câte un temerar şi în rest întunericul albicios, dens, tăios…
Sunt aşteptat la Sibiu. Bradul geme de cadouri şi moşul vrea să-şi facă treaba. Nerăbdarea este mare. Nu a mea. Eu am la ce mă gândi. Excelez în controlul emoţiilor, mereu îmi găsesc ceva de făcut în plus sau mă gândesc la ceva care să-mi placă, să mă ajute să mă simt bine. Mă cuprinde o oboseală plăcută. Nu-mi permit generozitatea ei. Mă gândesc că am plecat din Cluj fără tragere de inimă. Ştiam că voi avea un drum solicitant. Apoi Clujul, deşi nu-mi este foarte drag, nu-mi este nici acasă. Sunt extrem de puţine care mă leagă de acest oraş. La fel de puţine mă leagă şi de Sibiu. Râd la aceste gânduri şi mă întreb “oare de mine mă leagă multe sau la fel de puţine!?“. Am şi gânduri doar pentru mine, nu pentru oprobriul public. Nu există om fără minciună sau ceva de ascuns. Doar nu voi fi eu diferit, nu mint, dar nici nu mă deschid precum cartea de colorat sau cea de bucate. Oricum nici acele cărţi nu sunt pentru oricine. Mi-e dor şi mie de foarte, foarte puţine, dar când mi-e de dor, mi-e dor. Imens. Nu mă joc, am trecut de pubertate înainte de a ajunge la ea. Clar că acea perioadă m-a sărit, sau eu pe ea, dar nu mai contează…
Sunt deja pe centura Albei Iulia şi lucrurile se complică mai mult. Sunt tot deschizător de coloană. “Mai bine aş fi un deschizător de conserve că văd o foame infernală. Ce bine ar cădea un cognac. Şi mi-ar mai cădea ceva bine, dar tac … am la ce mă gândi frumos!“. Îmi este de trebuinţă o oprire. De aia cu dat jos din maşină şi plimbat, numai în cămaşă ca să stârnesc sângele în mine. Ar merge şi un espresso, dar deocamdată se mai poate. Opresc la Sebeş şi văd eu! Lancrăm! “Să ne trăieşti şi să ne petreci memoria, bătrâne Blaga! Lasă faza cu strivitul corolei de minuni a lumii, striveşte prostia neamului meu!“. Ce monolog stupid, mai adaug zâmbind. Oare să mă urc pe noua bucată de autostradă la Sebeş!? Văd eu atunci. Deja intru în Sebeş. Coborârea de pe podul dintre Lancrăm şi Sebeş Alba, foarte prost gândită. Mă irit, renunţ și intru în oraş. Ceaţă şi acolo. Dar se îngroaşă gluma cu poleiul. Am început să folosesc tot mai des frâna de motor. Uite benzinăria Moll. Mda… e momentul unei pauze. Conduc de doua ore şi douăzeci de minute, timp în care am făcut doar 115 km. Cam aiurea. În plus privirea mea este mai în ceaţă decât ceaţa! Parcă am nisip în ochi! Înfiorător. Gata, pauză de ţigară. Apoi încă 60 de km până sub brad, pentru că direct acolo voi parca…
Mă aflu în marginea benzinăriei, un scuar direct din DN7. Deschid maxim geamul din stânga mea. Las scaunul puţin mai în spate şi-mi aprind o parfumată de a mea. De mai bine de un an fumez doar Djarum Black, un soi de ţigări aromate cu cuişoare. Merg, merg şi sunt destul de tari. Măi oameni buni şi începe nebunia. La radio se aude o piesa de iarnă de-a noastră, de asta românească. O să pun şi piesa aici, dar să nu rîdeţi de mine, că eu nu ascult aşa ceva. V-o mai amintiţi pe fătuca cu “părul de foc”, Mădălina Manole? Deşi din cei 21 de ani de presă, am lucrat în radio 13 ani, niciodată nu am difuzat-o. Nu sunt un fan al muzicii româneşti, prea multă prefăcătorie, prea mult amatorism şi play-back… Şi cântă fata şi eu o ascult cu ochii închişi, fumând şi căutând să mă liniştesc. “Ninge … eşti departe … şi mi-e dor!” Toate simţurile amorţite se trezesc în mine. Dumnezeule mare! Ascult piesa, şi mă gândesc cine o cântă. Animatorul radio sare peste prezentare, dar după voce intuiesc că este ea. Înnebunesc. Mă ia un dor nebun de toate cele dinlăuntrul meu, de zvârcolirile mele. Ce mama dracului caut eu pe drumuri în ajunul Crăciunului? Unde sunt? Încotro merg? Ce este totuşi viaţa mea? Nisipul din ochi se spală prin lacrimile nestăpânite! Sunt un vulcan! Sunt mai viu decât moartea care tocmai a devorat un câmp de luptă aferent cruciadelor sau unuia din cele două războaie mondiale! Nu-mi mai trebuie nici cafea, nici pauză, nici eu nu-mi mai sunt de trebuinţă. Gândurile mele, până atunci jucăuşe sunt ţintite pe trăire. Oare ce-mi refuz eu de la viaţă şi până când? Sacrificii!? Oprobriul public!? Mama ei de viaţă, să-i f …! Mă ridic. Pornesc motorul şi ies în drum …
Nu fac decât 100 de metri şi ceaţa dispare. DN7 lucios. Probez frânele. Ups! SRS, ABS, EPS şamd, toate se aprind. Clar, sunt pe patinoar. În stânga se iese către o altă bucată de autostradă din coridorul paneuropean IV, care merge în paralel cu DN7. În spatele meu trei maşini, toate semnalizează direcţia autostradă. Aha! Am o şosea numai pentru mine. În spate liber, în faţă liber ca pasărea cerului, sus cerul plin de limpezime şi stele, iar luna coborâse în sticla şoselei. Sunt nebun de dor! Îmi pun toţi cei 140 de cai la bătaie. “Dă-i să sune!” îmi spun şi SUV-ul meu, poreclit Miţu (de la marca maşinii, Mitsubishi) se cabrează şi urlă din toate tenebrele lui. Motorul urlă urlă şi el în frânele de motor. Alerg cu 120 -130 km/h depăşindu-i inclusiv pe cei de pe autostradă care rulau în paralel cu mine. Folosesc doar vitezele 4 şi 5, iar în viraje solicit pistoanele la maxim cu frâna de motor coborâtă brusc în viteza a 2-a sau a 3-a, funcţie de dificultatea virajului. Cine cunoaşte drumul Sebeş Alba-Sibiu ştie despre ce vorbesc. Nici un utilaj care să arunce cu soluţie salină sau să facă ceva. Clar, drumarii sunt colindători în rând cu lumea. Înjur birjăreşte, dar sunt încordat la maxim. Miţu e forţat la maxim, doar pentru că mă doare şi dor!
La Miercurea Sibiului se iese de pe tronsonul de autostradă şi vreo trei demenţi se lipesc de mine. Pe principiul “ce faci tu, fac şi eu“, demenţii din spatele meu îmi copiază aidoma manevrele. Tracţiunea integrală îmi permite şi câteva derapaje controlate. Din faţă îmi apare unul care mă confundă cu vreo vită scăpată din ciurdă şi se aruncă în banda mea, să facă ce!? Îl evit, pe banda lui, şi-l înjur cu aceeaşi pasiune cu care mi-e dor! Aciliu, Sălişte, trec prin ele demn de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”! La Sălişte nu ies pe autostradă; ţin DN7 iar demenţii din spatele meu se ţin după mine. Vorbesc cu Miţu precum cu un frate şi îi explic că dorul mă mână ori la bal, brad ori spital! Nu-mi doresc decât să părăsesc drumul şi să mă aşez, să beau un cognac şi să văd bucuria fiică-mi când îşi descoperă cadourile. Trec şi Cristianul, cam agresiv şi printre colindători, apoi intru pe penultima porţiune dreaptă din cei 9 km până la Sibiu. Urc panta cu 140 (ar trebui să-mi predau permisul, acolo este restricţie 70 km/h, dar poate cu altă ocazie voi face concesii de genul acesta) şi văd luminile Sibiului. Nu contează, tot dor îmi e, aşa că Miţu fuge cum îi spun eu. Johanis, primarul sas al Sibiului, e nebun fraţilor. La oraşul ăsta îi spune acum “giratorenburg”, pentru că în cei 5 km până acasă am nu mai puţin de 10 sensuri giratorii din care vreo 6 sunt consecutive în pereche, în maxim 50 de metri, unul de altul. Trec Cibinul şi STOP! Accident! Nu eu, ci patru flăcăi cu patru bolizi diferiţi. Cei zece ani de presă munciţi în Sibiu îşi spun cuvântul; poliţistul mă recunoaşte şi îmi dă ruta ocolitoare perfectă. Sunt la 500 de metri de casă şi sun pentru a mi se deschide poarta! În faţa casei mă aşteaptă socrul meu. Urc maşina în curte, nu chiar sub brad. Opresc motorul şi luminile la bord. Ventilatorul îmi trădează stilul de condus şi rămâne în viaţă până când vrea el, dar eu zic că până la răcirea motorului. Sunt bucăţi, sunt praf şi da… nu de oboseală, nu de la stres; de la dor mi se trage. Cobor, las totul în maşină, genţi, sacoul de la costum, paltonul, cadouri şi îi strâng mâna socrului meu. Îmi spune zâmbind “Bine ai venit! Bine că ai ajuns cu bine! Un cognac sau altceva?“. “Cognac şi să curgă! Să fie paharul plin!“. Intrăm în casă, iar eu în drumul spre paharul de cognac îmi umplu braţele cu bucuria fiicei mele care mă cotropeşte: “Tinule! Ai venit! … Ai ajuns înaintea moşului!“
Citiţi şi
N-am avut niciodată în curte brad
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
