Acum un an scriam că a avea totul nu e altceva decât definiția nefericirii. O socotesc acum drept o premoniție de care nu am ascultat până la capăt. Nu că ai avea cum să asculți prins într-o cursă infernală, cu piciorul neclintit de pe accelerație, privind mereu doar în spate și în față și ignorând complet tot ce trece pe lângă tine. E ca și când stânga și dreapta ta nu există. Prezentul nu există. Cel mult e o punte.
Toți ne îndreptăm către un copac de care o să ne izbim mai devreme sau mai târziu. Nu că ar conta, când o să ajungem acolo vom fi deja demult morți. Eu nu m-am simțit nicicând mai vie ca în ziua când am luat piciorul de pe accelerație și m-am oprit chiar în mijlocul drumului. I-am privit pe toți trecând pe lângă mine, dar nu m-am simțit ca și când aș fi rămas în urmă. Dimpotrivă. Uneori trebuie să știi când să dai timp timpului.
Acum e incredibil ce mi se întâmplă. Îmi trăiesc zilele rătăcind pe străzi, nu întreb pe nimeni unde mă aflu, pentru că nu mă mai interesează să ajung nicăieri, mă trezesc într-un pat cu fața la cer și mă inundă o liniște pe care nu aș da-o la schimb pentru nimic în lume. Nu mi-a mai rămas nimic de făcut decât să mă bucur. Nu mai am idealuri de îndeplinit, nu mai am “ar trebui”-uri. Prezentul este tot ce este și trăiesc în el. Pentru prima dată miros a libertate…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
