Viața mea era un bar. Select, ce e drept. Cu prosecco, fructe de mare și muzică bună. În barul meu funcționa regula ”primul venit, primul servit”. Nu făceam nicio selecție, pentru că îmi era teamă să nu dau faliment. Fiecare client mă găsea gata îndrăgostită. De iubire, de relație, dar în niciun caz de el. Nici măcar nu îl vedeam. Cum aș fi putut, dacă nici pe mine nu mă știam? Habar nu aveam cine sunt, ce vreau, ce pot și nu pot, cât pot duce, când e prea puțin sau prea mult.
Până în ziua aceea, când a fost atât de urât, încât mi-am spus: ”Trebuie să aflu ce se întâmplă. Habar nu am cum, dar știu că viața nu e așa. Știu că e frumoasă”. Mi-am sunat cea mai bună prietenă și i-am spus: ”Vreau să mă duc la psihoterapeut.” De atunci totul s-a schimbat. Pentru că am ales. Să fiu fericită.
Îmi amintesc primele săptămâni. Eram ca un copil mic, speriat, care face primii pași, nesiguri, dar nu poate altfel. Se ridică și merge. Doi, trei pași, apoi cade și se ridică din nou. Pe măsură ce trecea timpul mă minunam tot mai mult de mine. Cât de frumos putea să fie în sufletul meu. Căte comori ascundeam. Învățam să mă iubesc. Să îmi fiu dragă. Să nu mă mai judec și să nu mă mai învinovățesc. Am înțeles că tot, absolut tot ceea ce făceam, era încercarea mea de a fi fericită.
Mi-am descoperit ritmul. Am învățat ce îmi place, ce îmi face bine. Făcând multe lucruri care îmi displăceau sau care mă răneau. Nimic nu a fost greșit. Au fost doar șanse pe care mi le dădeam pentru a afla ce vreau cu adevărat. Am mers prin eliminare până când am ajuns să mă cunosc îndeajuns de bine încât să fac selecția, fără a mă întreba. Asta a fost calea mea. Așa am înțeles că fiecare om are calea, adevărul și fericirea lui. Care pot și de cele mai multe ori sunt diferite de ale mele. Când am înțeles, am râs eliberată și mi-am spus: : ”Cum am putut să îi judec? Cum am putut să cred că știu ce simt ei? Habar nu am. Vreau să trăiesc oamenii, fără a-i gândi”.
Am învățat să am curaj să îmi ascult sufletul. Vocea aceea clară care știe totul, apriori. Care nu te înșală. De atunci totul a devenit atât de simplu. Sunt voioasă mai mereu. Iar dacă mă năpădește tristețea, uneori, e doar pentru că eu o las să fie. Pentru că acum știu că și ea e a mea. Și are dreptul să fie trăită la fel de curat și intens ca orice altă emoție. De ce să o reneg? Ar însemna să mă reneg pe mine însămi. O las să mi se joace prin suflet pănă când simt că și-a făcut damblaua. Atunci îi spun, blând: ”Gata”. O iau frumos de mână și o așez la locul ei. Iar eu îmi continui viața la fel de bucuroasă ca înainte. Dar nu înainte de a mă întreba de ce a avut nevoie să se facă văzută. De ce a vrut să fie exact în acel moment. Pentru că nu mă mai satur să mă cunosc. Nu îmi mai e teamă să mă întreb, pentru că doar așa pot afla. Mă pot afla. Îmi e teamă de altele. Din cele peste 86.000 de secunde pe zi, mai mult de jumătate îmi e teamă. Așa era și înainte. Doar că acum frica nu mai e un obstacol. Acum îi recunosc existența și o las să fie. Are și ea rostul ei, de mi-a fost sădită în suflet.
Multe nu s-au schimbat. Tot bar de lux e viața mea. Doar că acum stau la intrare și îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clientela. Pentru că știu că nu am cum să dau faliment. Am destule resurse pentru a întreține localul de una singură ani mulți de acum încolo.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
