O clasă de elevi cuprinde atâta diversitate, că, mai în glumă, mai în serios, o putem compara cu o mini adunare ONU.
Cine nu-și amintește de colegul sclipitor de deștept?! Dar de cel mai șturlubatic?! De fata cea mai frumoasă? De… “bufonul” clasei? De cel de origini mai modeste?!
Blonzi, bruneți, roșcați. Mai palizi sau mai măslinii. Mai veseli sau mai melancolici. Toți ne adunam în fiecare dimineață și porneam pe același drum, al cunoașterii. Dar și al modelării personalității, sub atenta supraveghere a unora dintre dascăli.
Doamne ajută, în anii ’80-’90 nu știam ce e acela bullying. Și cred că toți eram integrați frumos, fără efort, așa cum doar copiii se pricep s-o facă.
Acum, după trecerea anilor, nu mai am posibilitatea să-i văd pe colegii mei așezați, cuminți, în bănci. Și totuși, știu cum le mai e viața sau pe ce meleaguri își duc traiul, din postările lor de pe Facebook.
Zilele astea mi-am amintit însă de colegul meu, Gabi, băiatul cu ochi albaștri, senini ca cerul și limpezi ca apele Dunării, care curge, rece și neabătută, de-a lungul orașului meu natal.
La prima vedere, poate că Gabi n-avea nimic special. Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei.
Învățătorul îl așezase în bancă cu cel mai năstrușnic elev. Acum, dacă mă gândesc mai bine, realizez că probabil fusese cu intenție. S-o fi gândit “tovarășul” că, în timp, personalitățile celor doi se vor “ajusta”. Că poate se mai cumințește unul, iar celălalt va prinde mai mult curaj. Acest aranjament însă n-a dat roade. Dar copiii au rămas, din obișnuință, colegi de bancă, până în clasa a VIII-a.
*
– Știi că taică-su ți-a fost ție pediatru, când erai bebeluș? îmi spune mama. Medic profesionist! Și atât de blând… Haha, când l-ai văzut prima oară, i-ai spus “tata”. A fost foarte amuzant. Doar taică-tu n-a râs… subliniază ea, tachinându-l pe tata.
– Nu-mi amintesc, se apără tata, fâstâcit.
– Cum e băiatul? Învață bine? mă întreabă, curioasă, mama.
Probabil atunci mi-am dat seama că, dacă alți colegi îmi atrăseseră atenția (cu unii intrasem chiar într-un soi de competiție, de altul mă îndrăgostisem, fetei din banca a treia îi admiram codițele perfecte sau penarul chinezesc), pe colegul meu, Gabi, abia dacă-l observasem. Știu doar că mă mirasem, la început, de ce o fi așa de timid. De ce, când vorbește, abia se aude și nu-și ridică niciodată ochii din pământ?!
Eu, ca și restul colegilor, aveam alte preocupări pe atunci. De exemplu, abia așteptam pauza, să dăm fuga să ne cumpărăm cocoșei de zahăr de la țigăncile din curtea școlii.
În ciuda interdicției impuse de învățător sau de părinți, care ne amenințau mereu că nu ne mai dau bani dacă ne mai cumpărăm astfel de “mizerii”, satisfacția era și mai mare când intram în posesia cocoșelului roșu. Sau verde. Sau auriu.
Apoi ne jucam de-a prinselea. Și zău că, până nu mă întrebase mama, nu-mi dădusem seama că Gabi nu se juca niciodată cu noi. Și nici cocoșei colorați nu-și cumpăra. Stătea cuminte, în bancă, și aștepta ora următoare. Iar noi îl luaserăm ca atare.
*
– De ce nu te uiți în ochii mei când îmi vorbești?! se răstește la el una dintre profesoarele din ciclul gimnazial.
Tocmai îl scosese la lecție. Iar el se ridicase alene de pe scaun, cu trupul parcă atârnându-i, moale. Cu capul în jos și ochii în pământ, se străduia să îngaime lecția de zi.
– Uită-te, copilule, la mine! Ce ai de ascuns?! Doar cei ce au ceva de ascuns nu privesc în ochi! Ce, ești vreun criminal?! continuă, cu același ton răstit, profesoara.
Știu că mi-a fost milă atunci de Gabi. În ziua aia parcă l-am „văzut” prima oară. S-a chinuit să-și ridice privirea. Pentru o secundă. Apoi, ochii lui albaștri, atât de blânzi și timorați, au căzut din nou în pământ, rămânând imuni la insistențele profesoarei, care continua, strident, să-I… acuze. Iar noi nu i-am venit lui Gabi în ajutor…
*
În doar câțiva ani, prin liceu, albastrul limpede al ochilor lui s-a amestecat cu albastrul Dunării, care curge rece și neabătută de-a lungul orașului meu natal. Și poate că totuși Dunărea nu i-a fost atât de rece precum lumea…
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
