– continuare de aici –
Parcul e mai mult un pretext de amintire al oamenilor, nu de trăire efectivă. Totul se derulează sub forma unei permanente retrăiri a emoțiilor ce au legat vechile relații. În ce măsură un bărbat poate depăși acest carusel neșoptit al femeii depinde exclusiv de acest decor fix și de femeia care sălășluiește sufletește în el. Lucrurile însă nu stăteau așa cu Andreea. Ea degusta asemenea înghețatei fiecare bărbat ce învăța să o curteze. Ea doar își dorea să trăiască mai intens, fără să recupereze trecutul. Avea darul de a lua un bărbat de la zero. Îi identifica cu maximă precizie ceea ce iubește cel mai profund. Apoi rolul de oglindă avidă de lumină reflectată delicat din el începea să o îmbrace din ce în ce mai bine.
Rochița ei de vară îi venea așa de bine că și lui Vlad i-ar fi surâs ideea să facă din această oglindă paralelă cu el o adevărată fereastră către sufletul lui. Andreea știa că, odată cu trecerea timpului, ea va deveni oglinda care nu va mai avea nevoie de reflecție. Voia doar să știe că pe ea o poate iubi cel mai mult. Trecuse testul cu înghețata, chiar dacă plăti un preț relativ de răscolire. Mai târziu avea să deconteze această pățanie ce-i amintea cât de mult poate să lucească glacialul vara și mai mult de atât, veri în șir ce scobiseră un loc călduț în abisul ei. NU mai avea înghețată și această nenorocire nu putea să rămâne nepedepsită.
– Atât?
– Ce? Ce atât?
– Atât de puțină înghețată.
– Mai luăm.
– Mă așteptam să vii deja cu ea aici.
Vlad își scutura ochii cu tot cu cap. Nu-i venea să creadă cum un dar se transformă atât de repede în obligație. Culmea peste toate, îi era dor să-și domesticească pașii până la ghereta cu înghețată la suprapreț.
– Vanilie!
– De data asta nu mai scap, șopti el mai mult pentru sine.
Adevărul e că nimeni nu scapă de dorința femeii de a fi împlinită.
Timpul rabdă iubirea în felul său
Andreea învăță într-un final să-și cumpere singură înghețată, chiar dacă congelatorul ei era mereu suprasaturat de înghețată de toate felurile. Parcul ce se contura blând la geamul ei îi mai cizela puțin din asperitățile sufletești. Și-ar fi dorit să mai pescuiască un bărbat care să-i ghicească aroma, dar îi era frică să-și cumpere înghețată singură pentru toată viață. Poate s-ar fi obișnuit să o cumpere singură, dar întâmplarea aceasta ar fi fost prea mult pentru o făptură ce se scinda sufletește la amenințarea unui posibil element dezolant din lume.
Nici măcar nu conta congelatorul în toată ecuația. S-ar fi oferit tot blocul sa-i aducă aromele la picioare, înghesuindu-le în congelator cu zâmbetul lacom și devorator de frumos.
Pe frigider stătea scris de mână prima și singura poezie dedicată ei de Vlad. Se înșurubase amical la un moment dat cu un poet, prin urmare fusese, deja o muză. Acum voia un bărbat să se topească după urma ei. Poezia ei era doar un bonus de cucerire.
„Era odată o femeie,
Cu o dorință de împlinire, mai mare ca ea,
Când urca cu freamăt trepte, când cobora,
O asculta, stins, așteptarea mea.
Era odată o femeie,
Ce nu mă cunoștea,
În capătul treptelor ei,
Mă aștepta.”
Picurau stropi de înghețată pe parchetul proaspăt pus de doar trei săptămâni în ultima jumătate de an de când i se făcuse debutul. La fel și gresia din bucătărie se bucura de un spațiu nou și proaspăt, care acum o amețea ca un carusel de amintiri. Vlad făcea duș, înghețata era pe sfârșite. Unde era oare rochița ei de parc pe care o îngrijea cu levănțică de vreo cinci ani?
Adevărul e că nimeni nu scapă de dorința femeii de a fi împlinită.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
