Dacă vă spun că nu am iubit niciodată un bărbat, aşa, ca în filme, mă credeţi? Să am şi eu o poveste de dragoste , în liceu, să mă plimb pe sub magnolii şi pe malul Timişului, cu iubitul de mână. El să facă greşeli flagrante de limba română, iar pe mine să mă lase rece, de îndrăgostită ce eram. Să ne plimbăm prin parcul Enescu şi „pe” centru, ochi în ochi şi buză-n buză. Eram prea ocupată să fiu complexată, în liceu.
A venit apoi viaţa, care mi-a adus şi mai multe complexe, nevroze şi m-a aruncat în singurătate. Am început atunci să caut refugii. Mult mi-a luat, a trebuit să mă mut în trei oraşe mari şi vreo două ţări, să treacă 30 de ani ca să îmi dau seama că, în fiecare partener, îmi căutam mama. Aceea era iubirea pentru mine. Ea, cea autoritară, care mă iubeşte chiar şi atunci când e supărată şi nu îmi vorbeşte. Ea, mama, care mă domină pentru că e singura formă de iubire pe care o cunoaşte. Ea, care îmi spune ce să fac şi ce să dreg, fiind convinsă că aşa mă apără. Ea, mama, care se ia de piept cu toţi monştrii, imaginari sau reali, le taie capetele şi apoi mă duce acasă, pe braţe. Mă aşază pe pat, mă ceartă pentru că am făcut o prostie încurcându-mă cu monştri, îmi face o supă şi mi-o aduce îmbufnată. Ea, mama, care atunci, la cinci dimineată, când tata m-a adus acasă, m-a întâmpinat cu o palmă, pe mine, fugara. O noapte întreagă curăţase faianţa şi gresia cu periuţa aşteptând ca tata să mă aducă acasă. Ea, mama, care acum îmi spune: „De abia acum, la vârsta mea am înţeles că tu nu eşti ca mine. Tu eşti tu. Eşti parte din mine, dar ai o identitate a ta”.
30 de ani nu am făcut altceva decât să îmi caut mama. În fiecare bărbat pe care îl întâlneam. Nu îl vedeam pe el. Nici măcar nu îl voiam. Urlam după mama să vină, să mă ia şi să aibă grijă de mine.
De abia după ce am început să fac psihoterapie am înţeles că la fel cu mine, toate fiinţele există în afara a tot şi toate, pe care, la rândul lor le includ. Am înţeles că eu exist în afara mamei mele. Că ea are rolul ei în viaţa mea. Dar că eu am propriile trăiri, emoţii, idei. Că într-un cuplu sănătos rolurile sunt foarte clare: femeia e femeie şi bărbatul e bărbat. Trăirile se întrepătrund, rolurile nu. Identitatea sexuală e clară. Şi mai ales, într-un cuplu nu se pune problema de dominare, autoritate. Nu e care pe care subjugă. Nu e concurs. Poate doar de iubit. Cu năbădăi, dacă se poate. Altfel e doar iubire, înţelegere, respect, toleranţă şi multă multă voie bună.
Vă spuneam că niciodată nu am trăit o primă ori o mare iubire. Am primit pachetul complet acum, la 32 de ani. E prima, mare şi să dea Domnu’, ultima. Pentru că niciodată nu am fost mai pregătită decât acum să iubesc. De ce? Pentru că nicicând nu m-am iubit şi respectat aşa cum o fac acum. Iar când eu am învăţat cum se face, am ştiut să o recunosc şi să o las în viaţa mea, când a venit de la un alt suflet. Îţi multumesc, dragul meu, dar mai presus de toate îmi mulţumesc pentru că îţi dau voie să mă iubeşti.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
