Nu, nu e povestea vieții mele. M-aș simți prost să echivalez cele întâmplate în ultimii șapte ani cu o poveste de viață, iar faptul că am trecut peste ea și pot s-o pun pe tapet îmi dă curaj. E o poveste în care multe dintre voi se vor regăsi, poate chiar și mulți dintre bărbații care citesc Catchy vor avea un sentiment cunoscut, apropo de…
Nu știam ce înseamnă casual s*x. Proasta de mine. Nu credeam că un bărbat poate apărea în viața unei femei, se poate ține de capul ei până când ea cedează, iar apoi o poate („folosi”? – e un termen prea dur, poate că și ei i-a plăcut; „învinge” – poate că e mai corect așa, din moment ce încă de la strămoșii noștri se poartă „vânătoarea”)… subjuga, e adevărat, printr-o partidă amoroasă care s-o scoată din tipare (sau din minți, sau din monotonie, cum vreți). Vedeți voi, aici e foarte greu de nimerit cuvântul cel mai potrivit, pentru că nu știi ce a fost în capul făptuitorului. Nu te poți pune în locul lui. Dar poți pune într-o schemă faptele: sedusă și abandonată. Vechea schemă. De fapt, aici intervine faptul care întoarce povestea într-o altă direcție: sedusă, da, abandonată, doar parțial. Din când în când, mai merge câte o întâlnire, câte o nouă partidă de desfătări, cu tot tacâmul (oare atunci când nu iubesc, bărbații chiar pot presta orice, inclusiv sărutări intime??? – eu l-am iubit, vă jur, dar n-am reușit să trec peste niște inhibiții…), până la urmă dacă am putea să rămânem prieteni, ce bine ar fi, zice el.
Degeaba ai clase multe, când te izbește valul, te-ai dus dracului cu toată știința ta și cu toate enciclopediile pe care le visezi. Și l-am iubit, vă jur, așa cum se iubea pe vremuri, condensat, drastic, la limita supraviețuirii, l-am iubit ca o amantă, ca o mamă, ca o soră pe umărul căreia a plâns, l-am iubit de mi-a sunat apa în cap ca la boxeri, când văd stele verzi după un pumn în plină figură. Dacă mi-ar fi cerut să mă dezbrac de piele și să i-o dau, aș fi zis că e cel mai mic gest pe care pot să-l fac pentru el.
Iar el? El a fost, pentru toți anii aceștia, cel mai extraordinar bărbat din lume, fără niciun cusur, fără nicio pată, așa ca un fel de înger pe care să nu-l atingi nici cu gândul, ca un fel de monstru sacru al ecranului după care salivezi la greu, deși e dincolo de sticlă… El e mai mult o întrebare pentru mine, o continuă mirare, mai mult decât o persoană vie, dilemă irezolvabilă, căci încă nu știu cum pot unii bărbați să disimuleze atât de bine interesul pentru o femeie încât s-o determine să facă cele mai necugetate sacrificii… Știu că sunt mulți dintre acești hit-and-run cowboys, dar mă mir și de faptul că el a acceptat să joace un astfel de rol…
sursă foto: tumblr.com
Ca să scurtăm povestea, m-am lecuit de romantisme. Probabil că așa e modelul, femeile credule să sufere și să se consume până la epuizare, ca o țigară din care tragi avid între două partide de s*x, iar bărbații să facă tot ce pot ca să-și atingă ținta. Varianta cu iubirea de la distanță nu ține, să fim serioși, până unde să tot inventăm scuze pentru o realitate care taie ca o lamă de cuțit orice ipoteză fantezistă? Probabil că ei nici măcar nu sunt în stare să realizeze ce declanșează în sufletul femeilor pe care le seduc, gravitatea, profunzimea și seriozitatea sentimentelor la care ele ajung, sinceritatea și lipsa lor de apărare în fața unui bărbat pe care ajung să-l idolatrizeze, din ce motive… rămâne un mister.
Cred cu toată convingerea că e un păcat să strivești sufletul care ți se dăruiește, primind în schimb indiferența, sau, mai grav, mirarea că ai putut să crezi că dacă ai fost o noapte în patul lui a însemnat ceva pentru el. Femeile au un potențial enorm de a interioriza drama sufletească, de a da alt preț trăirii, atunci când sunt femei care cred în sentimente și în iubire. Nu trebuie să-ți vezi o viitoare familie în ochii unui bărbat care te-a cucerit, nici vorbă, dar trebuie să ai pretenții la sinceritate, chiar dacă doare. E un minim de respect pe care un mascul îl datorează unei femei cu care s-a culcat, nu contează din ce pasiune trecătoare, scop pragmatic sau dorința de performanță (sau autodepășire). Orice femeie în patul căreia ai fost, indiferent pentru cât timp, merită decența de a ști locul pe care l-a avut în viața ta. Se poate să greșesc sau poate sunt doar de modă veche.
Ar trebui să fim mai precaute când ne încredințăm unui bărbat, și mai ales să nu dăm totul. Sau dacă dăm, să fie (și) în avantajul nostru. O partidă amoroasă n-a omorât pe nimeni, dar pentru atâta lucru nu trebuie să-ți umpli capul cu povești cu Feți-Frumoși. Dacă am putea intui lucrul acesta și ne-am putea folosi de el ca un atu, ne-ar scuti de multe întrebări și de multe suferințe. Și pe ei, de ceva păcate însemnate, pe care cineva poate că le pune pe răboj, până la judecată.
Nu-mi pare rău de ceea ce am trăit în noaptea aceea, îmi pare rău că nu mi-am folosit imaginația pentru a da tot ceea ce a fost mai bun atunci, nu în restul timpului în care l-am iubit în absență. Nici pe departe n-a fost povestea vieții mele. Nu-mi pare rău că n-a fost să fie, și nici c-a fost o poveste clasică, ci îmi pare rău pentru naivitatea și pentru sufletul pe care l-am pus în ceea ce nu poate fi numit basm, ci, mai degrabă, o comedie despre ceea ce ești în comparație cu ceea ce ți-ai fi dorit să fii, dacă soarta ar fi avut o balanță dreaptă.
Guest post by Anna O.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
