– Bună ziua! Spuse El, bărbatul pedant, cu toată gravitatea situaţiei, adică a unei întâlniri fericite, de care era în stare. Se întâlnea cu sine şi-i era de-ajuns. După ce şi-a dres puţin glasul molatic, atât cât să recapete puterea unei voci grave şi groase care nu îl caracteriza, s-a ridicat puţin pe vârfuri, înălţându-şi fruntea, că ajungeau aproape orizontale vârful nasului şi bărbia, pentru a lăsa impresia că trupul era aidoma, suficient de mare, de înalt, ca şi intelectul. Nu dorea să-şi dezamăgească interlocutorii cu amănunte neesenţiale, impardonabile. Dacă femeile se oglindesc toată ziua, nu vedea de ce să nu se analizeze, aranjeze, perfecţioneze. O făcea din amorul dezinteresat propriu, fără să fie neapărat narcisist.
Impunerea şi tonicul, nu tonul, tragic al salutului sunt specifice celor care sunt disperaţi să se dea, nu pe pârtie iarna, importanţi. În fine, dacă ar fi coborât o pantă cu multe grade, plină de omăt, pe o săniuţă de copii care se îndreptă spre o prăpastie, tot ar fi fost mai preocupat să-şi pieptene cărarea, anacronică, pe mijloc, învingând toate vârtejurile obsesive şi rebele din podoaba capilară ce aduceau cu lâna unui berbec proaspăt spălat înainte de dezlânire prin tuns. Dreapta perfectă este un ideal, restul trebuind să se mulţumească cu deturnările inerente de la liniile plăpânde şi singulare. Străduinţa înseamnă autocenzură şi ca să demonstreze că este propriul său stăpân, că a ajuns la civilitate şi la controlul fascinant al imaginii unicizate, îşi ordona metodic, meticulos şi răbdător părul ori de câte ori simţea trădarea plutind prin aer şi îşi reamintea că liniuţele puteau să îi joace feste neprincipiale şi nedorite. Ar fi devenit deprimat, trist, după ce le-ar fi consumat, imaginându-şi că nu se distrează suficient. Dar cum să întărească în ceilalți stima comună, adică aceea pe care indubitabil o avea despre propria persoană şi pe care nu putea să admită că ceilalți nu pot să o aibă, la rândul lor, despre el, desigur.
Sursa foto: lapetitduchesse.tumblr.doc
Se aranja, cum se spune la adresa caracterizării întregului, la patru ace. Supliciul muncii zilnice, obositoare, însemnau mult mai multe tabieturi. Parcurgerea ritualului spălării şi îmbălsămării cu creme hidratante, tonifiante, antiritante, care, odată îmbibate în pori, meritau sacrificiul unei pieli de găină din cauza apei de colonie nou desigilată, neuitând să se bărbierească atent în sensul firelor de păr ce coboară, dar şi invers, al contrelor care urcă precum într-o partidă erotică, să nu scape nici măcar un vârf neretezat. Urma, firesc, lenjeria intimă cu aromă de levănţică şi mentol, chiloţi păstraţi la răcoare într-un sertar special construit la comandă în scopul dezinfectării continue, al maiourilor jollidonice pe care trebuia să le cerceteze de fiecare dată cu toată concentrarea pentru a nu le îmbrăca invers. Urma costumul inventariat pe numere în fiecare zi din săptămână, cămaşa creponată şi impecabil călcată şi papionul, de regulă verde sau negru, care avea rolul să-i ocrotească gâtul, grumazul (un regionalism pe care îl desconsidera, dar pe care şi-l amintea fiindcă uneori zâmbea, gândindu-se că într-o clipă de curaj o să îl pronunţe, dar nu în această viaţă, însă posibil într-o viaţă ulterioară) de tragerile de sfori ale câtorva detractori.
Şosetele şi pantofii… era ataşat de fiecare pereche din cele peste 300 pe care îi deţinea. Alegea un model potrivit vremii de afară şi, în cel puţin o oră sau o zi întreagă, îi transforma în diamante. Dacă nu naturale, măcar artificiale. Îi colora şi-i lustruia de cinci sau nouă, nenumărate ori înainte de a-i încălţa până când lumina putea să se reflecte, să se oglindească surprinsă în luciul materialului, să dilate pupilele iscoditoare dacă îndrăzneau să-şi aplece retinele înspre nivelul solului. Ştia că este invidiat de cetăţenii dezordonaţi, primitivi, într-un cuvânt sălbatici, transpiraţi, puturoşi, primate isterizate. Şi-i ironiza cu o privire superioară şi punctuală prin forţă, ajungând să nu-l mai deranjeze hohotelile pe care le auzea, uneori, pe marginea comportamentului lui de gentleman. Alteori, le răspundea cu un ţâţâit mental şi metalic din buze, subţiindu-le atât de mult, încât, de nu erai atent, nu-ţi mai dădeai seama unde începe sau se termină gura ori chiar te întrebai dacă nu-i mutant, dacă este posibil aşa ceva. Îi înţelegea, îi compătimea şi, cu toată sinceritatea, îi părea rău de respectivii, doar nu era vina lui că unii vor rămâne toată viața maimuţe care imită alte maimuţe: serviciu, casă, masă, plăcere, rutina să nu aibă vecinul, cunoştinţa sau amicul ceva mai mult.
– Bună ziua! Spuse El, bărbatul pedant, simţindu-se ca o zeitate coborâtă printre supuşi, simţind în interior o forţă atât de mare, încât era convins că, dacă ar fi dorit, ar fi dat pe spate orice fiinţă sau femeie, numai să o fi băgat în seamă câteva clipe, acţiuni pline de nonsens, fiind sătul de victoriile anticipate, devenise plictisit de poteca plină de cuceriri, şi da, măcar o dată, acceptă că s-ar îndrăgosti dacă ar fi găsit măcar o singularitate care să nu îl preţuiască. Imposibil, improbabil. Nici oarbă nu ar fi rămas indiferentă la mirosul lui perfect! Şi surdă ar fi fost extaziată de textura ideal catifelată. Dar toate, fie din cercurile înalte, fie din zonele mărginaşe ale citadelei, rămâneau prostite când îl observau şi nu-şi desprindeau privirea uimite, venerându-l sau încercând să-l farmece. Era destul, suficient, le întorcea spatele distrat, dar şi scârbit, cum te întorci să nu vezi o balegă de cal plină de muşte şi de fecale mustind mizerabil de iarbă stătută care te provoacă să lupţi cu regurgitarea, venindu-ţi să caşti, sughiţi, răgâi şi vomiţi în acelaşi timp şi loc, ca personajele supradotate din literatura americană.
Nimeni nu era atât de puternic şi perfect. Văzuse acest lucru şi la festivităţile regale la care era, din cauza etichetelor, din ce în ce mai des invitat. Nu numai că arăta jorno, ca din revistele de modă, dar şi cunoştea toate rubricile de cancan şi sport din ziarele şi revistele cu tiraje de peste un milion de exemplare. Putea să răspundă la orice întrebare de natură politică, socială ori culturală care era de actualitate. Bineînţeles, recunoştea că i se întâmpla să uite ştirile mai vechi de câteva zile şi pentru a nu fi pus în dificultate le recitea pe toate, le rezuma, îşi făcea notiţe, le memora înaintea dineurilor la care confirma participarea. Nu considera că este un chin sau o corvoadă inutilă ceea ce făcea, deoarece reflectase de mult timp şi îşi formase o idee – majoritatea oamenilor sunt idioţi şi inactuali, preferând să vorbească despre lucruri trecute, perimate, clocite, despre istorie, în loc să se situeze în contemporaneitate, iar din lene dialoghează în legătură cu subiectele expirate, de cele mai multe ori, altceva necunoscând, oricum. Se considera mai americanizat decât americanii, însă detesta ipocrizia lor viscerală, motive din care rămăsese să trăiască pe bătrânul continent. Întreţinea discuţii politicoase, pline de respect şi netendenţioase cu femeile care roiau peste tot, confirmând că sunt prea multe în lume şi le îndepărta subit, subtil când, sătul de ochii daţi peste cap, de tendinţele de posesiune asupra făpturii lui magice, considera că este cazul să pună punct. Ca să nu le jignească direct sensibilitatea şi superficialitatea pragmatică, el căuta intenţionat să aducă în discuţie, indiferent de problema abordată, numele sau acţiunea greşită a unui gen feminin şi rostea cu un subînţeles explicit formula magică: înţelepciune cu ţâţe nu există! De regulă, funcţiona, aproape toate dispreţuiau lipsa de solidaritate şi misoginismul expresiei, simţindu-se atacate şi îşi creşteau exponenţial starea de prostie naturală, condiţie la care nu a avut nicio contribuţie, contrazicându-l vehement, indirect sau tacit.
Totuşi, a fost pus în impas, de câteva ori, când vreo trei doamne nu s-au prins sau au ignorat voit axiomatica celor spuse, orbite fiind probabil de opulenţă şi bunăstarea materială. Atunci le-a lăsat cu iluzia că a fost aproape sedus de farmecul evaporat din rochiile dezbrăcate şi arse pe harta eroică, şi, acceptând în numele dispreţului total să rămână singuri, le congratula cu o altă expresie care le îndepărta definitiv: sunt de acord că homosexualitatea este benefică din punct de vedere demografic. Homosexualii sunt altruiştii deplini! Mai puţini oameni, mai multe resurse, cresc şansele de supravieţuire pentru noile generaţii! În fine, s-a împiedicat de un caz unic care i-a rămas adânc întipărit, o doamnă frumoasă, i-a şoptit cu confidenţialitate după ce l-a ascultat divagând şi rostind preţios şi cea de-a doua formulă, că ea, fiind travestită, are p*nis. A rămas lat, tablou, uitând să respire ca în bancurile cu blonde sau cu evrei complotişti. Cum poate un om să rostească cu voce tare acest cuvânt: p*nis? Şi altele asemănătoare. E o blasfemie la adresa limbajului. Trebuie procedat ştiinţific, semiotic, lucrurile elementare care reprezintă primordialitatea, devin enunţuri de bază care nu se pot numi, boteza, se pot numai indica, arăta! Aia! Asta! Ăla! Aceea! I-a întors spatele şi a ieşit cât a putut de repede din încăpere, meditând că trebuie să identifice o a treia formulă de siguranţă. Până în prezent, nu a găsit-o, dar îi venea să afirme voalat că este s*xual impotent. Însă teoria probabilităţilor nu doarme niciodată şi se înfricoşa de cazul în care ar fi dat de un homosexual activ, cum o să găsească scăpare? Şi, în plus, şi-ar fi încălcat un principiu: ori spune adevărul, ori minte, a treia cale este extraterestră! În realitate, nu cunoştea despre sine un lucru elementar: dacă este sau nu potent, nefiind pus niciodată în situaţia să se afle în preajma vulvei, a lichidului fierbinţel vaginal al unei femeiuşte. Când medita la s*x, ajungea să pervertească şi să diminutiveze cuvinţelele, amintire din frageda pruncie extrauterină când a practicat cu voie sau fără voie un unic oral. Mama lui, propria lui mamă a fost capabilă să profite de naivitatea lui şi să-i facă aşa ceva! Se născuse natural. Când a înţeles ce procedeu a folosit, s-a supărat atât de tare pe părinţi, încât a plecat de acasă cu toate moştenirile lăsate din partea unui unchi putred de bogat, a desemnat prin justiţie un alt tutore şi nu a mai vrut să îi mai vadă toată viaţa. Nici măcar la înmormântarea lor nu a mers, inventând treburi urgente în alte părţi ale globului. Deci, neavând timp şi fiind o persoană solicitată şi ocupată, nu cunoştea dacă ajunge la erecţie, chiar şi cu un cearșaf găurit unde trebuie şi interpus între cei doi, aşa era de mirat. Şi cum să spună că este impotent şi să se înşele? Ca şi cum ar fi dus un copil cu zăhărelul. Nu se poate. Nu am bani. Şi euro să fie doldora în carduri, petrol, acţiuni!
– Bună ziua! Spuse El, bărbatul, pedant şi plin de sine ca un munte de sare nedescoperit de corporaţii, virgin.
Salutul presupune să aduci cu tine toată educaţia pe care ai primit-o, să te deschizi în faţa lumii şi a universului, să te despuiezi de oprelişti şi minciună, să te arăţi nud şi tare, învingând nepoliteţea care reflectă doar ignoranţa barbarilor, a neciopliţilor, a leneşilor, a impostorilor şi infractorilor. De ce credeţi că dau bună-ziua criminalii? Violatorii! Hoţii! Agresorii! Sociopaţii! Perverşii! Pedofilii! Politicienii! Din politeţe? Nu. Doar ca să se prefacă sinceri şi să câştige încrederea. Nu era, desigur, cazul celor care sunt însuraţi cu adevărul.
Salutase oglinda sau pe cel care îşi reflecta imaginea în ea. De atâta mândrie, îi venea să danseze. Învăţase obiceiurile unduirii şi ale fragmentării prin paşi şi mijloc, chiar dând ca şi cucul coaxial, într-un du-te vino, din cap, stânga-dreapta, sus-jos, înainte-înapoi. În realitate, îi era cam frică să plutească pe unde fiindcă era conştient că partenerele pot fi neîndemânatice, împiedecate, stinghere şi, în cuplu, ar fi fost vinovaţi ambii în cazul unui eşec, împiedecări sau, doamne fereşte, prăbuşiri. Făcu un pas înainte şi doi înapoi cu gentileţe. Ţinea în braţe aerul, câteva zeci de particule de praf şi câteva sute de substanţe volatilizante de apă de colonie despre care era încredinţat că numai de pe corpul lui puteau să izvorască. Chiar îngână ca un motan flămând câteva frânturi de muzică clasică. Era total afon, însă avea simpatii. Îl înnebuneau rapsodiile spaniole, cele germane i se păreau nefluente, lovituri de ciocan caramelizat pe o nicovală acoperită cu paie, nemţii ăştia, nici muzică nu pot compune fără să fie tehnici sau fără să imite un fierar sau o uzină aflată în plin proces de producţie. Italienii erau prea lamentabili sau idioţi de jucăuşi, iar francezii nu aveau nimic romantic, deşi îşi spun cu trufie că au cel mai mare oraş al iubirii, în fapt, se autoflagelează, însă se dau mari că nu o fac. În schimb, rapsodiile spaniole… divine, pe o astfel de muzică se vizualiza bând ambrozie în Olimpul grec. Era un fel de bărbat perfect, un androgin.
Gentlemanul este cel care ştie cât valorează întotdeauna şi, chiar dacă gândeşte negativ, nu critică pe nimeni niciodată. Gentlemanul este cel care şi dacă din politeţe se aşază pe locul secund, nimeni, niciodată nu poate să-i stea în faţă. Gentlemanul descrie lumea bărbaţilor perfecţi care dau numai aparenţa că au nevoie de femei sau de celelalte obiecte care-i înconjoară, în fapt, autocenzura îi apropie de androginitate.
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Un trend care dăinuie încă din lockdown: Eficientizarea caselor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
