Poezia The Raven (Corbul) scrisă de Edgar Allan Poe a fost publicată pentru prima dată pe 29 ianuarie 1845, în New York Mirror; o evocare melancolică a iubirii pierdute, a devenit una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura americană.
Edgar Allan Poe
CORBUL
Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd – ostenit şi lînced –
Meditam peste vechi tomuri – o, uitat e tîlcul lor! –
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la uşă: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplător,
Da, un oaspe care bate-n uşa mea, încetişor.”
Mi-am şoptit, încrezător.
Gîndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i aşteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Înşişi îngerii – frumoasa, luminoasa mea Lenore,
Dusă-n vecii vecilor!
Purpuriile perdele, cu foşninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, în adînc să mă-nfior,
Încît repetam într-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebună: „E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, – vreun prieten trecător.
De ce-aş fi bănuitor?”
Cînd mi-am mai venit în fire, spus-am fără şovăire:
„Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierţi, eu te implor:
Somnul îmi dădea tîrcoale, cînd bătaia dumitale
Se-auzi, atît de moale şi atît de-nşelător,
C-am crezut că mi se pare…” Şi-am deschis, netemător,
Beznei ce pîndea-n pridvor.
Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aş crede c-a visat vreun muritor,
Însă liniştea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.
Doar o vorbă-abia şoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoarse şoapta stranie LENORE –
Ce se stinse-ncetişor.
Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăşi, parcă mai stăruitor.
„Ale-oblonului zăbrele sînt de vină, numai ele!
Ia să văd, şi tainei grele adîncimea să-i măsor,
Liniştindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător….
E doar vîntul, vuitor.”
Am deschis oblonu-n pripă şi, cu foşnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfîntă, a intrat în zbor
Şi, de mine făr’ să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, –
Şi rămase – negru nor.
Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse văzînd chipul gînditor:
„Deşi creasta ţi-este cheală, tu eşti plin de îndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, – spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?”
Corbul spuse: NEVERMORE.
M-a uimit peste măsură ăst cuvînt la cobe-n gură
Deşi nu prea avea noimă, – însă cărui muritor
I-a fost dat vreodat’ să vadă cum o pasăre – de pradă
Sau de rînd – vine să şadă peste-al uşii lui uşcior,
Pe un bust al zeei Pallas şi, cu glas croncănitor,
Îi răspunde NEVERMORE?
Proţăpit pe-acea statuie, doar atît putea să spuie,
Sufletul parcă turnîndu-şi în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieşiră. Penele-i încremeniră.
Atunci buzele-mi şoptiră: „Va pleca şi el în zori,
Ca atîţia alţi prieteni şi nădejdi de viitor.”
Corbul spuse: NEVERMORE!
Uluit de potriveală, mi-am zis: „Fără îndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, şi-a jelit nădejdea moartă
Pînă cînd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete în neştire un refren apăsător –
Trista vorbă NEVERMORE!”
Cum a corbului vedere încă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilţul lingă uşă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele şi în gîndurile mele,
Încercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor –
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
Numai vorba NEVERMORE?
Chinuit de întrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetişor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpşor
Niciodată, NEVERMORE!
Îmi păru că-n aer suie o mireasmă de căţuie
Clătinată de arhangheli – călcau parcă pe covor!
Şi strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ţi trimite
Vrăjile-ndelung rîvnite ca să uiţi de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiţi de-a ta Lenore !
Corbul spuse: NEVERMORE!
Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Iadul te-a trimis, ori vîntul, pe-acest ţărm îngrozitor,
În chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Deşi-o rabd cu semeţie,- spune-mi, dară, te implor,
Oare-n Galaad se află vreun balsam vindecător?”
Corbul spuse: NEVERMORE!
„Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Să îmbrăţişeze-n moarte pe sfinţita-n veci Lenore, –
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?”
Corbul spuse: NEVERMORE!
„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopţii, înspăimîntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!”
Corbul spuse: NEVERMOREI
Şi de-atunci, stă ca o stană, făr’ să-şi mişte nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior.
Cu-ai săi ochi ce scînteiază, pare-un demon ce visează,
Cînd a lămpii mele rază-i zvîrle umbra pe covor.
Şi, legat de-această umbră, nu se mai avîntă-n zbor
Al meu suflet, NEVERMORE!
Traducere de Petre Solomon (Viaţa Românească, 23, Caiet nr. 2, febr. 1970, pp. XX-XXII; apud E.A.Poe, Annabel Lee şi alte poeme – versuri, ed. îngr. de Liviu Cotrău, Ed. Univers, Buc., 1987)
Edgar Allan Poe
CORBUL
Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n jerpelit cotor,
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –
Doar atît – un călător.”
Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor.
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n zadar ceream tărie
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Nu aici – în lumea lor.
Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
Doar atît – un călător”.
Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
Beznă – nici un călător.
Sfredelind a nopţii smoală, plin de spasme şi-ndoială,
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;
Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul;
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” –
Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”
Doar atît – o vorbă-n zbor.
Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
E doar vîntul călător;
Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
Chiar de-asupra, sfidător.
Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
Zise Corbul „Nevermore”.
Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
Cu-acest nume „Nevermore.”
Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
Dar el zise „Nevermore.”
Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
Precum „Never-Nevermore.”
Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am împins grăbit fotolui chiar sub bust, lîngă uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor
Mi-aducea prin „Nevermore.”
Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate
Capu-n pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
Nu va mai pluti uşor.
Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
Zise Corbul „Nevermore!”
„Piază rea!” strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”
Zise Corbul „Nevermore”.
„Piază rea!” , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
Zise Corbul „Nevermore!”
„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac! în vijelie
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”
Zise Corbul „Nevermore”!
De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,
Nu va mai sui în zbor.
Traducere de Ştefan Augustin Doinaş (Tribuna, nr. 17, 1974, p.12)
Citiţi şi
10 citate de dragoste care pot deveni SMS-uri
Fotografia și citatul zilei – Ștefan Augustin Doinaș
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.