Lui Teodoru i se făcuse de însurătoare. Nu aşa de florile mărului, îi plăcea de Marilena, vânzătoarea de la bufetul întreprinderii. Era ţăran, dar acum pământul se muncea în timpul liber, în weekend, când scoteau la marginea satului domnii grătarele, de nu mai auzeai un lătrat cale de şapte sate, toţi câinii erau sătui. În restul săptămânii, se chinuia cu nişte şuruburi la o făbricuţă, una care scârţâia din temelii când trebuia să plătească salariile. Dar cu ceva bani de aici, ceva din porumb şi barabule, aduna cât să ţină o nevastă acasă. Când s-a apucat de i-a zis maică-sii, a sărit aia ca arsă:
– Ce-ţi trebuie cucoană de la oraş, alea-s curve, ia o fată cuminte, de aici, de la noi din sat. Ete, Trandafira sau Rozica, cum o strigă mă-sa. E emancipată, se uită la televizor, toata ziua cântă ce aude pe-acolo, când ţese, când mătură, când dă la porc, de ţi-e mai mare dragul!
Deşi încă îi era capul la Marilena, s-a dat după mă-sa la slujba de duminică, de la biserică. Fata era frumoasă. Cine nu are părinţi, să şi-i cumpere. El avea. N-o fi îmbătrânit mă-sa degeaba, uite numai cum l-a crescut, ţi-e mai mare dragul! Auzea şi el pe la muncă tovarăşi văitându-se că nevasta cheltuie toţi banii, ba că nu-i place să gătească şi vrea să meargă doar pe la restaurante scumpe, ba că se bagă în vorbă cam des cu vecinul… Îşi puse stofele de sărbătoare şi plecă în peţit. La ţară, mai erau câţiva care văzuseră dezmăţul doar la televizor.
Nunta o făcură la căminul cultural. S-a bulucit tot satul, c-a tăiat mă-sa şi porcul şi vreo treizeci de găini, iar mama soacră un viţel şi paişpe gâşte. Pe la nunţi se mânca încă bine. La oraş începuseră să facă meniuri ca pentru păsări.
La oraş, oamenii îşi iau avânt să ajungă mai repede la ceruri, la ţară prostimea trage cerul în jos, să se acopere de frig.
Una peste alta, fata era frumoasă, zestrea îndestulătoare, făcuseră şi ceva bani la nuntă, până aici mă-sa avusese dreptate. Să-i dea Dumnezeu sănătate!
La vreo săptămână, cam pe când se terminase ce mai rămăsese de mâncare de la nuntă, se întoarce Teodoru flămând acasă.
– Ce-avem de-ale gurii, frumoasa tatii, că mă ard maţele?
– Zeamă de corcoduşe.
I s-au strepezit dinţii, dar a înghiţit în sec, nevastă tânără, nu se făcea să se supere. Mai era timp.
Azi aşa, mâine aşa, cum cerea ceva de mâncare nevastă-sa îi punea pe masă o strachină cu zeamă de corcoduşe.
– Am sărăcit, Trandafiră, de nu mai avem parte decât de blestemata asta de zeamă de corcoduşe? Nu câştig destul cât să pun o găină pe masă?
– Teodoare, câştigi de ne prisoseşte, dar ce cumpăr de la magazin ori nu e bun ori se strică până acasă.
Se duse Teodoru la magazin, se luă de fiul moşierului, dar ăla îi arătă documentele de livrare, totul era în regulă. Măi, să fie! Se apucă de cumpără el cărnuri de la oraş. Geaba, când ajungea acasă, nevastă-sa apărea veselă, cu zeama de corcoduşe. Poate altceva nu ştia să facă, gândi adânc Teodoru, dar cât de greu era să pui spata de porc, unsă cu ulei şi învârtoşată cu usturoi, în tava cuptorului?
Îi ploua în gură. Ca să nu facă gastrită de la atâta zeamă de corcoduşe, dar nici să ocărască muierea fără să ştie motivul, îşi luă o zi liberă de la muncă şi prefăcându-se că pleacă ca de obicei de dimineaţă, opri la crâşmă şi aşteptă s-o vadă trecând pe uliţă la vale. Îi lăsase o listă de cumpărături pe masa din bucătărie, cât întindea drăcoaica rufele la soare.
Femeia apăru zâmbitoare, intră în magazin sub ochii holbaţi ai lui bărbatu-său şi când ieşi avea sacoşa plină. Cum de nu i-a trecut lui prin cap mai devreme să-i facă câte o listă! Alergă s-o prindă din urmă şi s-o strângă, de drag, oleacă în braţe, când entuziasmul i se aşeză pe ochi şi dădu cu capul de stâlpul, fost de telegraf, de la poarta ţaţei Varvara. Taman la timp ca să-l vadă pe Petrea al Gherghinei aţinându-i nevesti-sii calea.
– Aoleu, Trandafiră, da’ ce mai pute! Iar ai luat muşchi din ăla de porc, e plin de chimicale, fată dragă! Ia dă-l încoace să-l dau la câini. Ia mai bine de-aici nişte morcov proaspăt şi nişte albitură.
Nu se dezmetici bine Teodoru că apăru, fluturând din anteriu ca o molie, popa.
– Trandafiră, fata tatii, e miercuri, lasă cârnaţii! Iaca nişte busuioc din curtea bisericii şi o legătură de păstârnac de la coana preoteasă şi îndeasă aici în sacoşă cârnaţii, că mă duc să dau de pomană la nişte păcătoşi de ţigani, la marginea târgului. Aşa, fetiţă, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Doamne, ajută!
Şi tot aşa, până acasă Teodoru fu martorul stricăciunii bucatelor. Când ajunse Trandafira la poartă, avea punga plină cu zarzavaturi. Acolo o aştepta Baba Cloanţa, o mătuşă care îşi dădea singură de pomană şi cu care se pricopsiseră gard în gard.
– Iar faci zamă, Trandafiră? Iaca nişte corcoduşe de sufletul meu, să ai cu ce să acreşti. Să ai poftă, Trandafiră!
Teodoru sâsâia ca un gânsac căruia i se prinseseră ochii de polipi. Nevastă-sa nu era curvă, era proastă de-i mâncau câinii din traistă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
