Am intrat între două întâlniri în cafeneaua micuţă de lângă birou, să mănânc o salată. Cafeneaua micuţă înseamnă trei mese, de obicei ocupate la prânz de corporatiştii din zonă, dornici să mănânce mai sănătos decât la mall.
Un mediu intim „în grup”, aş spune. În ideea în care e intimă toată lumea împreună, căci orice discuţie e auzită, vrei nu vrei, de toată lumea în afară de chelnerul plecat să aducă papa bun de la bucătărie.
M-am aşezat la măsuţa de lângă geam şi am început să privesc afară, fără să îmi întind antenele la ce se povestea în jurul meu. Doar că, exact ca atunci când tu dormi şi o voce sâcâitoare reuşeşte să te trezească, aşa şi corporatistul care se juca cu badge-ul pe scaunul lipit de al meu a reuşit să mă facă atentă la conversaţia lui. Vorbea tare şi chestia asta m-a făcut atât de curioasă, încât să mă întorc discret să îl privesc. Afişa imaginea unui păun plin de importanţă. Nu mai era nimeni ca el pe o rază de cinci corporaţii şi 10 cafenele. Şi vrei nu vrei, am ascultat conversaţia lui cu o fata venită la Bucureşti special pentru el, la întâlnire.
©Robert Meyers
Cât a durat tocăniţa pe care o mânca, omul i-a povestit fetei tinere cu salopetă mulată şi păr portocaliu de nevasta lui de acasă. Că e anostă, prostuţă, neinspirată, neatrăgătoare, plictisitoare… şi iar de la capăt. Şi tortura lui din fiecare seară că tre’ s-o suporte. Că tre’ să bea un vin şi să se afunde în lectură ca să reziste.
„Eu sunt un tip interesant” zicea. Zicea că cică şi nefericita anostă îl consideră interesant şi că el tot încearcă să o transforme şi pe ea într-o tipă interesantă de mult timp şi nu îi iese. Nu e mişto şi punct.
Apoi a trecut şi la copil, că avea şi copil. Şi povestea ce cool o învaţă el pe fii-sa să se poarte şi cum nevastă-sa strică şi copilul. Care, totuşi, înţeleg că nu era stricat de tot, că cică era acum, când eram noi la cafenea, la ai lui. Şi tocmai îl sunase tatăl lui şi îi spusese „seamănă doar cu tine, e aşa deşteaptă şi face glume exact că tine”. Deci totuşi nevastă-sa nu a apucat să strice de tot copilul. Sau, în fine, gena păunului răzbise.
Şi uite aşa a continuat să se plângă în timp ce pisi îl mângâia pe mână cu compasiune şi îngâna din când în când câte un „ai dreptate” sau „te înţeleg” până când am terminat salata. Şi a fost prima oară în viaţa mea când m-am ridicat de la masă şi m-am gândit cum ar fi să îi vărs un pic de cafea în poală. Aşa, din compasiune pentru anosta neinteresantă de acasă de la el. Şi mi-a mai venit să o zgudui un pic, măcar „cu vorba” pe Nuţi cu părul de foc, care venise să prânzească tocmai de departe cu păunul nefericit şi s-o întreb cum naiba poate să înghită prostiile alea, iar lui să-i spun să meargă într-un mediu mai intim data viitoare, să nu crăpăm toţi cei prezenţi în cafenea de mila lui şi a vieţii grele cu care se confruntă obligat-forțat.
Guest post by M.I.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Ziua în care am divorțat de mama
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
