Jane Hawking nu a avut o viață ușoară cu geniul bolnav și paralizat, ulterior incapabil de a mai vorbi, dar a fost viața ei, așa cum și-a asumat-o, că e greu de crezut că fix așa și-a dorit-o. Sigur, nasol că Steven a părăsit-o în modul în care a făcut-o pentru țoapa aia de asistentă, care se pare că-l și cam altoia, dar Jane oricum nu mai avea o căsnicie cam de când se măritase în ’65 cu tinerelul cu aer inadecvat și stingher, mascat de zâmbetul până la urechi, cum se vede în fotografiile de la nuntă. Să fi fost ea o fată de pe la noi, i-ar fi zis vreo mătușă mai în vârstă, măi, fato, da’ unu’ mai sănătos nu ți-ai găsit și tu? Ia să ți-l aduc pe verișorul tău de-al treilea de la Urlați (a se citi, eventual, Limerick, că acțiunea e pe insulă), că e băiat bun, muncitor, cu palma cât lopata, dar ea nu și nu. Dar oricum scenariul cu mătușa a fost cumva reprodus în morgă englezească de vreo rudă discretă, dacă nu cumva chiar de părinții miresei care par cam stiff în poze în fața capelei de la Cambridge. Care, apoi, au pregetat să îi dea fiicei lor o mână de ajutor când abia se mai aduna biata femeie de pe jos de griji, copii, Steven și chores (repet, acțiunea e în mare parte pe insulă). De aici deduc să fi fost tacit un deal aproape românesc, tu l-ai vrut, spală-te pe cap cu el.
Am un foarte prost obicei. Când sunt nervoasă, sunt mojică. M-am enervat foarte tare când mi-am dat seama că femeile educate, instruite, cu o poală de doctorate și diplome, sunt niște ființe ciudate, pline de emoții, cu tendințe masochiste. Jane Hawking a reprodus părți ale existenței multora dintre noi, dar e de apreciat parcursul în sine și felul în care scrie despre el, aș zice rece și englezește. Cartea “Dragostea are 11 dimensiuni – viața mea cu Steven Hawking” acopera întreaga lor viață împreună, nașterea copiilor (aici am niște semne de întrebare, dar revin la “birds and the bees” imediat), bolile lor, boala lui Steven, geniul lui, chinul ei, cariera lui, târâșul ei prin doctorat și diplome, lipsuri financiare la început, apoi divorțul din “casa mare”, din care Jane a plecat cu bagaje chiar în ziua nunții de argint. Doar dacă privești atent și recitești aiurea pasaje cred că poți însăila cam cât a bocit femeia asta. Bine, asta nu se vede sau spune explicit în carte decât în vreo două locuri.
Un amestec de naivitate, fix a domnișoarei de pension, cea cu care s-a măritat cu Steven și a trăit în campus cu o singură cratiță, cu ușurința de a vorbi despre geniu pentru că îl spăla la fund și îl hrănea ca pe un bebeluș, vezi cică Steven s-ar fi hotărât să scrie acea carte vândută în 10 milioane de exemplare că să îi plătească taxele școlare mijlociei Lucy. Ca să vezi, noi aici am spune să-și rotunjească veniturile cu “Scurtă istorie a timpului“.
Ca să revin la birds and the bees am fost nițel contrariată de urmatoarele fapte – ok, ai un soț genial, dar cu o boală degenerativă nemiloasă, boala neuronului motor, și după ce a făcut o pneumonie urâtă și medicii elvețieni i-au băgat o țeavă pe gât (traheotomie, v-am spus că-s mojică), i-a pierit și bruma de dar al vorbirii. Acestea sunt datele problemei. Ai copilul numărul 1, Robert. Timid, cu probleme, genial ca tatăl lui. Ai copilul numărul 2, pe Lucy, destul de repede după numărul 1. Apoi, surpriză, când îți spui, ca cititoare, așa, și femeie pe deasupra, că e cam gata, hop, se pierde Jane cu firea ca o fetișcană la un congres prin Italia, la malul mării. Cu soțul Steven, invitat la congresul cu pricina, doar că nu o lua cu el să o plimbe, ci pentru că avea abilitățile unui copil de câteva luni și nevoie cam de aceleași îngrijiri ca un bebeluș. Serios, cum? Cum vine asta să faci al treilea copil așa, când tu însăți spui că ești epuizată, cu totul pierdută și epuizată, nu ai o carieră a ta, ți-ai dat doctoratul cu chiu cu vai, forfotind să primești un post de profesor de spaniolă… nu am înțeles. Dar, presupun, așa-i o carte bună, te contrariază. Deși faptele-s reale.
După ce s-au despărțit, s-au recăsătorit fiecare cu cine a vrut, ea cu Jonathan, el cu nursa psihopată (reiese din mărturii destul de puțin credibile că Elaine ar fi psihopată, dar adaugă nițel suspans și poetic justice la chestiune). S-au împăcat recent și modul în care ea vorbește despre această reluare a relației – “Steven and I we have a rapport” – îmi cam ridică părul pe ceafă, că așa ma simt când văd implacabila fatalitate. Soarta.
Am citit pe coperta a doua un citat din The Daily Telegraph cum că “Viața mea cu Steven Hawking” ar fi un strigăt disperat țâșnit din întunericul spațiului cosmic. E, hai, pe bune? După cum văd eu lucrurile pe-aici ar însemna că spațiul cosmic e un urlet general.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
