Mereu am dori să aşternem nişte rânduri când viaţa ne chinuie cu întrebări. Mereu ne creşte pofta de nişte beri, de nişte vin, de câteva nopţi prelungite, dar generoase cu noi înşine. Nimic nu se compară, într-adevăr, cu neschimbata şi nestăvilita poftă de femei frumoase. Când spun femei frumoase nu mă gândesc la nimic glossy, ci la acea femeie care umple camera cu prezenţa ei. E ceva strălucitor în această prezenţă feminină care domină, inevitabil, imaginarul masculin.
Atâta timp cât ea nu este de sticlă sau de ceară, nici speranţele noastre nu se vor sparge atât de uşor. Varianta glossy nu încape în acest peisaj. Nici măcar dacă o înghesuim din răsputeri. Putem încerca un compromis cu o făptură sticloasă cu gust de ambalaj, însă după efectul scurt al mirajului, tot noi vom strânge cioburile. Femeia care umple camera, umple camera şi cu absenţa ei, pe când figurile sticloase sunt acolo doar pentru foamea de spaţiu.
O fantomă cu epidermă de om
Totuşi, să revenim la acea femeie. Simţi cum camera vibrează odată cu ea, în timp ce tu prinzi ritmul trepidaţiilor ce se înţeţesc. Atingerea ei însufleţeşte brusc orice, iar ochii tăi se acomodează încet, dar sigur, cu o imagine de zână care nu-şi va mai părăsi niciodată retina câștigată. Nu putem păcăli timpul să se oprească o clipă, două sau mai multe în acest univers. El ne aruncă în vâltoarea vieţii cu sau fără moştenirea acestei imagini. Cei care iubesc cel mai puţin sunt cei care, în final, vor suferi cel mai mult.
De ce ţin să subliniez acest lucru? Poate pentru că, refuzând în mod sistematic să te dezvolţi din punct de vedere afectiv de-a lungul vieţii tale, vei ajunge să suferi din lipsă, nu din prea plinul dragostei. Adică o fantomă cu epidermă de om. Răscrucile în viaţă, care survin din lipsă şi nu din adaos, sunt cele mai glaciale peisaje umane. Nu e nimic acolo, indiferent de piscul unde s-a căţărat fantoma! Parcă asculţi cântecul de lebăda al sufletului. Vezi şi asculţi totodată.
Apa are nevoie de cerneală pentru a conştientiza că poate fi limpede
Sunt momente de cotitură în viaţă care ne înspăimântă. Altele ne fac să râdem în hohote, cu gândul că destinul are pregătit ceva pentru noi, ceva special, poate o surpriză neaşteptată care să echilibreze balanţa dintre suferinţă şi fericire. Toate amestecate la un loc sunt mai suportabile dacă în prealabil am trăit, am suferit, am luat decizii bune sau mai puţin bune. Ceea ce acum ni se par greşeli în viaţa noastră se pot dovedi cu timpul adevărate privilegii ale sorţii. Observ cu tristeţe tot mai mulţi oameni care refuză în mod sistematic să mai iubească, să se mai bucure de viaţă aşa cum este ea conturată în prezent şi îmbrăţisează glacial nimicul, nimicul existenţei.
Ce mai rămâne din viaţă, dacă extirpăm în mod voluntar din acţiunile şi faptele noastre dragostea? Care este gradul de dezumanizare, râncezirea la care putem ajunge?
Avem multe întrebări care ne tulbură, care nu încetează să ne chinuie noaptea când ascultăm pereţii din cameră, lipiţi de perna ce nu mai promite demult linişte şi odihnă, doar confort.
Fiecare, speriaţi sau mai puţin speriaţi, înfricoşaţi sau aparent indiferenţi, stăm pe un butoi de pulbere în aşteptarea acelei prezenţe pline de lumină în afară şi umbre în adânc. E bine ca acea femeie să aibă ce umple şi nu să vină într-un deșert de cenuşă, adică în camera principală a bărbatului.
Câţi dintre noi suntem pregătiţi să o aşteptăm fără să jurăm cinismului cea mai mare fidelitate?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
