Sosise vremea săruturilor. Oamenii îşi împachetau sufletele, anevoindu-le spre gări sau aeroporturi, în maşini personale sau căruţe de ocazie, se îmbarcau cu ce aveau mai bun în inima lor, în retragere de sine spre văile liniştite ale verii. Îi vedeai cum se bulucesc pe treptele fără de sfârşit ale razelor de soare care binecuvântau, cu soarta lor de lumină încălzită, pământul. Cu sau fără jumătăţi, oamenii se luptau să prindă un loc mai în faţă la marele spectacol al sărutului, anunţat din vreme, rezervat cu nostalgie săptămânilor de concediu şi dor. Veneau cu feţele lor răsfirate de cearcăne, cu inimile tulburate de grijile vieţii, cu trupurile care se purtau prin viaţă nemângâiate, familiare cu truda câmpului, cu roadele lacrimilor. Acum, o dată în an, părea că sosea, şi pentru ele, Crăciunul nostalgic al dezmierdării, oamenii se aşezau în rând, civilizat, în aşteptarea dragostelor despletite cu libertatea.
Când am poposit la 2 Mai, soarele îşi lepădase deja stima de sine a nopţii, descoperindu-se în nuditatea lui rurală, adumbrind trupurile prietenilor marini, căutând să îi lepede de arheologia profesiilor de zi cu zi, într-o egalitate în nuditate şi în fructele zemoase ale dragostei. Oameni care până de curând îşi ascundeau identitatea în umbra unui costum sau a unui birou, prindeau, precum copiii, să se dezmeticească în lumina caldă a dimineţii, căzând de pe ei, odată cu hainele sociale, îngrijorările şi fructele trist-pârguite ale singurătăţii. În nuditatea lor ancestrală, supuşi valurilor care aduceau zvon de bucurie la ţărm, adulţii reveneau pe treptele uitate ale copilăriei, prinzând să se joace cu zmeie închipuite ale seninătăţii sufleteşti. Corturile îşi făcuseră cuib în mijlocul verii, însufleţind plaja cândva mută de dor, adăpostind sub streşina lor cupluri de toate zilele, dar şi singurătăţi care poposiseră la mare visând la o cununie cu îmbrăţişarea.
Ţărmul îşi regăsise gustul paşilor de vacanţă ai sufletelor care luptaseră, peste an, să-şi rostuiască timpul, construind poteci prin necunoscutul cotidian, visând în ascuns la dimineaţa dezrobirii lor pe nisipul arzător. Marea se ascundea în spatele valurilor, sosea cu timiditate la ţărm, învolburată de spumă, străjuită de peşti şi alge. Când te-ai lepădat de trupul tău social, sufletul ţi s-a luminat cu bucuria, în ochii tăi s-au aprins candelele visării de a fi. Soarele se alinta cu coapsele tale familiare cu dezmierdarea, te lăsai peţită de marea care te dorea, aşternându-te la pământ cu valurile, curtându-te cu melancolia culcuşului îmbrăţişat. Cum să fiu pătruns de gelozie, de vreme ce amândoi adoram suspiciunea cu care marea ne adia trupul, oferindu-ne voluntari interogatoriului ei diurn, cu soarele strecurat în ochi. Tu erai mai frumoasă în bătaia piezişă a lunii, noaptea sosea spre a ne îmblânzi foamea pe care o simţeam, peste zi, în aşteptarea trupurilor care ne invitau la confesiune şi joc. Eu îţi culegeam recolta suspinului mărunt, umblam în rugăciune în urma plugului care-ţi desţelenea trupul, minunându-mă cu semănarea de prunci.
Ţărmul era înţesat cu gravidităţile aglomerate ale paşilor care-şi lăsau desfrunzirea, valurile se străduiau cu şuvoiul lor de lacrimi să împrospăteze timpul libertăţii noastre. Aici, pe plaja goală, prindeam să pricepem tainele adânci ale istoriei, devenind contemporani cu grecii, sărutându-l pe Socrate pe anteriul vast al înţelepciunii sale, descifrând înţelesurile ascunse ale Banchetului, mulţumind Cerului pentru trupurile care ni se frământau înţelepte, dragostea noastră mirosind a legende greceşti. În alte vremuri, dezolantă, nuditatea noastră era acum savuroasă graţie lecturilor încrustate, în timp, în pielea care se unduia sub povara dulce, de toamnă, a sărutului. Mângâindu-te, mă întâlneam cu presocraticii sosiţi pe rând în poiana arămie a sânilor tăi rodiţi, în pieptul tău lucrau stihiile primordiale ale existenţei, apa, aerul, suflul. Dincolo de porticul sânilor străjuind trupul precum o santinelă crredincioasă, cele de pe urmă suveranităţi în faţa năvălirilor barbare, aşteptau coapsele, spre a mă lua în cuprindere cu stoicismul. În întâlnirea nudităţilor noastre festiviza epicureismul, legănat în dulceaţa fructificării plăcerii de a muşca cu bucurie din toamna unui suflet rodit cu graniţele de vis ale trupului care se oferă şi este oferit. Tu îmi recitai din poeticile dezmierdate ale sânilor copţi cu înţelepciunea, eu mă străduiam să-mi amintesc haikuurile mirării şi bucuriei. Călătoriţi în mitologiile însoţirii intime, îmi amintesc, prin visul dimineţii în cuprinsul căreia îţi scriu, de promisiunea pe care o vei fi rostit-o mării: să trăieşti de-a pururi în marginea unui fruct rumenit.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
