Noi, oamenii, cu fragila noastră alcătuire fizică si cu mari aspirații metafizice, învățăm aproape mereu, din cărți și călătorii, din propriile experiențe de viață, dar învățăm mai mult decât suntem înclinați a crede de la prieteni, acea mână de oameni care formează edificiul nostru afectiv, zona insulară de autenticitate, de calm și regăsire. Un prieten este ca o fantă de lumină prin care se strecoară, adamant și oportun, binecuvântările de care avem nevoie pentru a traversa cu un dram de seninătate chiar și cele mai mari asperități ale vieții.
Am, spre norocul meu, prieteni grație cărora reușesc să îmi pastrez echilibrul și seninătatea. Nici nu știu cum aș privi lumea fără ei, cum ar arăta Weltanschauung-ul (n.red. felul de a privi viața) meu fără lumina vitrată pe care o am mereu mulțumită lor. Sunt, o spun fără emfază și teatralitate, suma cărților citite, a oamenilor pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc și să-i numesc prieteni și a experiențelor vitale de până acum. Dacă mi-am păstrat rezonabilitatea, reușind să înfrâng împuținarea omenescului și a sufletului – atunci am făcut-o mulțumită prietenilor.
Constantin Noica, în jurnalul său filosofic, spunea că pentru cel care învață neîncetat întrega lume devine o academie. Condiția discipolatului se cuvine să o păstrăm permanent. Mă gândeam să cristalizez în mici formule pedagogice câteva din cele învățate de la prieteni.
De la prieteni am învățat cum se poartă albul apretat al cămășii pe vreme caniculară. De la tatăl meu, iar apoi de la ceilalți prieteni, am învățat că este mai elegant să porți o cămașă cu mânecile atent suflecate decât să porți o cămașă cu mânecile scurte. Un bărbat care și-a însușit codul eleganței vestimentare rareori va purta cămașă cu mânecă scurtă și, în niciun caz, nu va purta cravată decât, între noi fie vorba, dacă lucrează la Mc. Donalds.
Am învățat de la prietenii mei să aștept. E frumos, e semn de viață să aștepti. Când nu mai aștepți nimic, abia atunci începe să fie cu adevărat greu și lipsit de sens. Așteptările ne maturizează și ne transmit o lecție despre speranță și despre nobila virtute a răbdării.
Am învățat de la prietenii mei să nu fiu prea modest și, admit, nici nu sunt. Oricum, lecția despre modestie ne-o dă viața pur si simplu în neînduplecata ei indiferență față de pretențiile noastre de înțelepciune. Nici orgoliul, dar nici extrema modestie nu sunt bune. A avea conștiința propriului tău amplasament în orizontul mai larg al calităților și al defectelor tale este o virtute. Cea mai autentică modestie aparține acelor oameni care au citit și călătorit mult.
Am învățat de la prieteni, de la acele prietenii de gen feminin, să nu mă grăbesc să rostesc cu ușurință: te iubesc. Câmpul semantic al acestor două cuvinte este atât de special, încât validarea lui nu se poate verifica decat în temeiul faptelor și în timp. Am învățat să disting între inflamarea emoțională a îndrăgostirii, perisabilă prin definiție, și statornicia sentimentului de iubire. Am, în tot cazul, mari îndoieli în privința capacității noastre de a iubi necondiționat. Binecuvântarea mea este că sunt părinte, altminteri mă tem că nu aș cunoaște cu adevărat sentimentul necondiționat al iubirii. Nu spun că iubirea prietenească răspunde unui calcul de rentabilitate pragmatică, însă, onest vorbind, fără echilibru si reciprocitate nu poate funcționa.
Am învățat de la un bun prieten cât de importantă este virtutea vorbirii și cât de prețios, mai ales, este darul tăcerii. Între prieteni, tăcerile nu sunt nicicând stânjenitoare. Sunt calme și revelatorii, au înțelepciunea și farmecul lor inalterabil. Sunt deseori mai elcovnete decât un discurs. În rațiunea tăcerii, în rostul și momentul ei bine ales stă, de altfel, marea artă a retoricii. Mi-a placut și caut mereu compania acelor oameni care știu că și tăcerea este o formă de conversație.
Tot de la prieteni, avându-i și prețuindu-i, am învățat că prietenii nu se caută, ei se ivesc neașteptat, oricum ei apar printr-un misterios calcul al transcendenței la momentul potrivit. Și dacă ar fi să-mi caut prieteni, nu le-aș cere să se schimbe în funcție de schimbările mele, ci, mai degrabă, să fie statornici în felul lor de a fi, devenind reazem și reper în momentul în care simt că reperele mele se clatină.
De la prietenii mei am învățat să nu îmi pierd niciodată speranța, dar nici să nu îmi fac iluzii deșarte. Grație lor, pot trasa, cu timiditate ce-i drept, limita fină a demarcației dintre speranța mobilizatoare, efervescentă și ecstatică și iluzia cu sclipiri adamantine care, deseori nu face decât să prelungească agonia.
În compania prieteniilor feminine am înțeles câte ceva depre puterea înterioară si farmecul discret al femeilor. Am înțeles să disting între feminin și feminitate, am înțeles că fără o minimă inteligență emoțională nu te poți conecta cu adevărat cu nicio femeie. Am înțeles că cel mai greu, dar și cel mai veritabil succes este să-i câștigi, femeii, nu atât simpatia, cât mai ales încrederea. Câștingându-i încrederea, ai câștigat enorm. Tot grație prieteniilor feminine am învățat că una este o femeie frumoasă și alta este o femeie plăcută și că frumusețea fără caracter nu poate întemeia nimic durabil, chiar dacă este atrăgătoare.
De la prietenii mei, cinstit să le fie numele, am învățat vorba lui Virgil Careanopol „că-s fericiri care-ntristează și întristări ce fericesc, că-s nedreptăți care îndreaptă, dar sunt si dreptăți care nedreptățesc”.
Am învățat de la un prieten medic că durerea fizică trebuie tratată repede, însă durerii sufletești să nu-i cer să dispară cu repeziciune fără a prinde și lecția ei subiacentă. Abia apoi să o las să treacă, existând riscul somatizării.
Fără prieteni, ușurătatea ființei, cu toata semeția și nevralgiile ei, ar deveni insuportabilă, cum spune un frumos titlu de carte a lui Kundera.
În compania prietenilor mei am învățat fermitatea unei lecții, aceea că viața, cu toate scăderile ei, este un formidabil prilej de a lăsa în urma ta un loc mai senin și mai frumos, de a trasa, în urma-ți, o linie de lumină neștearsă, singura care, în absența ta, va sta mărturie a trecerii tale. Dacă există o formă de nemurire accesibilă omului, aceea se cheamă bunătate.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
