Nelu, unchiul meu din partea tatălui, era un bărbat slab. Din mai multe puncte de vedere, dar cel fizic îți rănea ochii. Nu respecta alura rotunjoară a familiei ba, din contră, avea gropi adânci în obraji. Se adânciseră după ce a divorțat de mătușa mea pentru că, la fel ca atâția alți bărbați, nu știa sau nu era interesat în a-și purta de grijă. Avea nevoie de o femeie pentru a-i pune structură în viață și acea femeie nu mai era.
Nimeni din familie n-a blamat-o pe Marica, fosta soție, pentru problemele lui. Dacă au blamat-o, a fost punctual, într-o instanță sau alta, nu pentru cine era Nelu sau ce făcea el. Pur și simplu nu era niciun capăt de acuzare împotriva ei – altfel, câteva din femeile familiei n-ar fi ratat ocazia. Nu puteau să-i reproșeze ei că nu reușise acolo unde toți, împreună, și fiecare dintre ei, individual, eșuaseră.
Tatăl meu spune despre Nelu c-a fost băiatul inteligent al familiei. Atunci când o spune, în vocea lui se simte întotdeauna o notă de invidie la adresa fratelui său mai mic. Nu este de mirare – Nelu îi fusese dat de exemplu: „Uite, deși este cel mai mic, ce bine se descurcă. Lui Nelu îi merge mintea. Tu ești un tăntălău. ”
Lui Nelu – opinia tatălui meu era împărtășită de alții – îi mersese întotdeauna mintea. Repede. Fusese întotdeauna isteț, mult prea isteț pentru propriul său bine. Se înhăitase cu gașca din mahalaua în care crescuse încă înainte de a termina liceul. Una a dus la alta și s-a lansat în mici furtișaguri, barbut și alte găinării. Chiar și când l-am întâlnit eu, la mult timp după perioada lui de glorie, avea răspunsuri rapide și coerente ce denotau o agerime mentală nereprezentată în diplome de universitate.
Fiind mezinul familiei, fusese ocrotit de surorile mai mari, de mamă – bunica mea – și, prin forța împrejurărilor, cred că și de taică-meu care n-ar fi făcut absolut nimic ca să iasă din voia capului neoficial al familiei, mama lor. Bunica mea povestea mereu cu mândrie de momentul când, după ce se plânsese că s-au terminat măslinele, un Nelu micuț spusese „Ah, dar din astea sunt câte vrei pe imașul de peste drum”; țâșnise din casă și revenise cu palma lui mică plină cu căcăreze de oaie. Rămăsese „pontos” chiar și la vârsta adultă și, dacă făceai abstracție de cine era dincolo de glume, te puteai amuza. Eu nu puteam face abstracție decât poate câte cinci minute, ici și colo. Apoi, o frână bruscă pusă glumei, o privire rece, îți aminteau cine este cu adevărat.
De la furtișaguri făcute ca să-și acopere datoriile de la jocurile de noroc, istețul Nelu promovase rapid la infracțiuni mai de soi. Cu toate acestea, nimeni nu pusese bază pe presimțirea bunicii mele când aceasta insistase că el a spart Bijuteria din centrul Iașului. Dochia citise în Flacăra Iașului că fusese dată o spargere și exclamase, panicată, ținându-se de pieptul larg cu care hrănise patru copii: „Ăsta-i Nelu ! Precis e Nelu”. Ceilalți au râs de ea și au încercat s-o liniștească deși, de obicei, ea era cea cu capul pe umeri și-i liniștea pe ei. În acest caz, însă, zicala „mamele știu cel mai bine” era adevărată. Fusese Nelu, care, până la acel moment, absenta de acasă de trei zile. Câteva săptămâni mai târziu Miliția pusese mâna pe tăinuitorul găștii și curând i-a umflat și pe cei ce participaseră, inclusiv pe unchiul meu Nelu. Nu știu exact, dar cred că anul era 1970. Sau poate că era 1969. 1968?
Eu l-am întâlnit târziu pe Nelu. Până atunci fusese un chip într-o poză. Un bărbat înalt, subțire, în uniformă militară. Mi s-a spus, și poza susținea aceasta, că este în „armată”. Așa se acoperea în acele timpuri rușinea familiei în fața celor mici și naivi. Ca și la „armată”, i se duceau țigări, Mărășești. Îmi amintesc cartușele de Mărășești, pachetele albe cu scris albastru. Le cunoșteam – le-am văzut și la ceilalți bunici, pregătite pentru alt unchi care a făcut „armata”. Țin minte că îmi spuneam că stagiul militar al lui Nelu e cam lung. De întrebat nu îndrăzneam să întreb. Eram doar un copil, unul foarte mic. Eram încă mic – vreo 6-7 – atunci când a fost eliberat, după doar 7 ani din cei 9 la cât fusese condamnat.
Marica era sora unei prietene de familie. Sforile fuseseră trase pentru ca Nelu să intre în rând cu oamenii și fără o soție nu puteai s-o faci. Marica fusese victima aleasă. Am o poză de la nunta lor, poză datată 1977. Nelu era aproape la fel de slab ca și după divorț, doar mult mai tânăr. Sunt și eu în poză. Stau între tradiționalele lumânări așezate în V pentru simetrie, cu bărbia rezemată în pumn, la picioarele nuntașilor care zâmbesc subțire, potrivit cu ocazia – una moderat-fericită. O cercetez atent și observ pentru prima dată că doar femeile din poză schițează zâmbete. Bărbații sunt, în cel mai bun caz, neutri, alții întorc priviri aspre.
Uneori, schimbând forma schimbi și fondul. Alteori, așa cum a fost în cazul uniunii lui Nelu cu Marica, schimbi numai forma. Au avut doi copii, verii mei – un băiat și, la vreo trei ani diferență, o fată. Locuiau într-un apartament cu două camere, în Alexandru cel Bun. Nelu s-a angajat la Țesătura, o fabrică la marginea zonei industriale. Acolo, pornind de la materialul cu care lucrau, numit Oreste, le povestea colegelor:
„Voi știți cine a fost Oreste?”
„Nu. Cine?”
„A fost fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei,” le povestea Nelu fără să-și ridice ochii de la muncă. Dorind să poarte război cu Troia, Agamemnon nu avea vânt cu care să-și mâne corăbiile pe celălalt mal. Pentru a îmbuna zeii, și-a sacrificat fiica, pe Ifigenia. Când s-a întors, triumfător de la război, nevastă-sa, Clitemnestra și amantul ei, Egist, l-a ucis, răzbunându-și fiica. Acum, Electra, o altă fiică, de teamă că Egist l-ar putea ucide pe fratele ei mic, Oreste, l-a scos din cetate. Acesta a crescut și a revenit în cetate, la Micene – de aici vine și numele de civilizație miceniană – și, cu ajutorul Electrei, l-a ucis pe uzurpator, pe ucigașul tatălui lui, dar și pe maică-sa. Un fel de Hamlet timpuriu…”
La poveștile unchiului meu, colegele de la linia de producție râdeau cu mâna la gură:
„Doamne, Doamne, Nelu, ce de mai prostii scoți din capul ăla a’ tău! Ai o imaginație de numa’, numa’… De ce nu le scrii, să le trimiți la ziar?”
Nelu, îmi imaginez, rămânea tăcut. Vărsa mărgăritare direct în troaca ignoranței. Erudiția nu-l putea ajuta să-și depășească condiția. Iar el simțea o nevoie acută de a-și depăși condiția, cu orice preț. Aceasta se întâmpla doar atunci când juca poker sau barbut. Juca cu protipendada Iașiului: procurori, avocați, doctori – pentru că boala căutării norocului nu lovește selectiv. Uneori juca și câștiga și atunci era fericire în casa lui – abundența se revărsa asupra tuturor. Numai că starea aceasta nu dura. Zeița Fortuna este o amantă extrem de schimbătoare și lipsită de milă. Ar fi putut fi prosper – avea un salariu, lucra și acasă, dacă nu curgea, pica. Era însă prea puțin pentru el. În căutarea „loviturii” ajungea, de multe ori, pe fundul sacului. Pentru că în cei 7 ani de „armată” își învățase lecția, se temea să nu fie „incorporat” din nou. Așa că, în momentele de lipsă, fura de la prieteni, cunoscuți, rude. I-a furat butelia mătușii mele. Sună nostim – „hoț de butelii” – dar să furi de la sora și de la cumnatul tău nu este chiar material de festival de comedie.
Marica a îndurat ciclul mistuitor al perioadelor de penurie urmate de scurte momente de prosperitate, a îndurat umilințe până n-a mai putut îndura. Au divorțat când copiii, vărul și verișoara mea, erau încă mici. Nu știu detaliile, nu-mi amintesc nici data exactă. Deși bunica mea nu mai era, ca să-l împingă de la spate, tatăl meu se simțea, în continuare, responsabil pentru fratele lui mai mic. Își periclita statura publică – era profesor universitar, șef de catedră – milogindu-se pe la milițienii de cartier pentru ca să-l lase pe Nelu să scape cu o amendă sau un avertisment. Mama mea era acrită de aceste intervenții pe care le vedea așa cum și erau – umilințe nemeritate – și în familia mea erau nenumărate reproșuri și certuri pe tema lui Nelu.
El, nu mai știu în ce fel, s-a mutat din apartamentul cu două camere al familiei într-o garsonieră. Mă întâlneam cu el doar întâmplător și, de fiecare dată, pe chipul lui tot mai descărnat se citea că și-a mai jucat o bucată din norocul ce-i fusese hărăzit. Ne salutam, „ce mai faci?”, „ce mai faci tu?” și plecam sau dădeam să plec. Rămas singur își trăia viața exact așa cum îi plăcea – rege pentru câteva zile și boschetar pentru săptămâni fără număr. Îmi amintesc de momentul când, pe la 16 ani, m-am întâlnit cu el și mi-a cerut 10 lei. I-am dat, i-a luat grăbit și s-a îndepărtat promițându-mi, peste umăr, că mi-i va da înapoi, lucru la care nu mă așteptam și nici nu s-a întâmplat.
După 1989, a părăsit Țesătura. Fusese îmbiat de un coleg întreprinzător să lucreze pentru el. Taică-meu spunea că face aproape dublu de cât făcea la întreprinderea de stat. N-a durat. După mai puțin de 2 ani, Nelu și-a dat demisia. Într-una din întâlnirile noastre fortuite l-am întrebat de ce.
„Nenorocitul, știi câți bani făcea?! Saci, măi, saci de bani și nouă ne dădea numai firimituri.”
Dacă aș fi îndrăznit, i-aș fi explicat că banii prietenului lui sunt problema prietenului și că ar fi făcut mai bine să se concentreze pe faptul că era bine plătit pentru ceea ce făcea. N-am îndrăznit. Mă întreb dacă ar fi avut vreun sens. E o greșeală comună și de nereparat să-i spui cetățeanului tipic să nu se mai preocupe de capra vecinului, ci de ciorba lui.
Nu-mi era simpatic. Nu-mi plăcea de el. O vreme chiar l-am admirat pentru relațiile lui cu „durii” Iașiului. E normal să admiri așa ceva când ai 14 ani. Apoi am realizat că relațiile lui Nelu sunt blestemul lui și nu l-am mai admirat. Îmi amintesc de ultima noastră întâlnire. Deși banală pentru acea clipă, a devenit memorabilă prin lecția pe care mi-a transmis-o. Aveam poate 23-24 de ani și m-am întâlnit cu el în Podul de Fier. Nu mai rețin cine a fost cu ideea – eu sau el – dar am fost la o bere pe o terasă de cartier. Avea chipul descărnat, lipsit de culoare și barba de câteva zile îi spărgea pielea pergamentoasă. Ochii lui erau deseori absenți. Am încercat să vorbesc de una, de alta, dar conversația nu se închega.
Apoi, din senin, mi-a spus:
„Știi, Andi, tac-tu se crede mare. E dom’ profesor universitar,” a spus apăsând cuvintele cu dispreț. „Dar, măi, când o să moară, cine crezi că va veni să-l însoțească? Mai nimeni – ceva colegi. Când, însă, eu mă voi duce… și aici făcu o pauză și trase din țigară cu ochii rătăciți în savurarea acelui moment, ei bine, Andi, tot Iașul va fi la înmormântare. Toată lumea interlopă a Iașiului va ști c-a murit Nelu, un șuț de clasa-ntâia.”
Primul meu gând a fost „Șuț?! Mai folosește cineva cuvântul acesta, în afara lui și a Angelei Similea?” Apoi m-a lovit sentimentul de dezgust pe care cuvintele lui îl stârniseră în mine. Deși n-am avut o relație strânsă cu tatăl meu, am tot respectul pentru meseria căreia i se dedicase cu toată pasiunea. Chiar și dacă n-aș fi avut, era, totuși, tatăl meu pe care-l vorbea de rău. Cred însă că îmi era încă frică de Nelu și n-am spus nimic. Acum mă bucur că am rămas tăcut – n-ar fi schimbat absolut nimic. Era ultimul pai de care se agăța pentru a-și justifica sensul vieții: să aibă parte de un cortegiu demn de „cel mai golan dintre golani”. Am mai fumat o țigară, am vorbit niște generalități din care nu-mi mai amintesc nimic, am plătit și a plecat fiecare în treaba lui.
Doi ani mai târziu, de Crăciun, maică-mea i-a pregatit un pachet și taică-meu s-a dus la garsonieră ca să i-l dea. Era un lucru pe care-l făceau cel puțin de Paște și de Crăciun. Cred că taică-meu îi mai scăpa și altele între timp, dar fără ca mama mea să știe. La ușă a venit unul din boschetarii cu care se însoțea și care mai dormeau pe la el și i-a spus că Nelu a plecat la Timișoara. Taică-meu s-a mirat, dar nu foarte mult – Nelu era un spirit liber și îl considera capabil de a pleca în turnee prin țară fără a da de știre familiei. A lăsat pachetul cu mâncare și nu s-a mai gândit la aceasta până pe la jumătatea lui ianuarie, când a aflat că Nelu nu mai revenise de la Timișoara. De data aceasta s-a îngrijorat – știa că Nelu nu avea banii pentru o plecare atât de lungă.
Familia s-a mobilizat. Telefoane au fost date la spitale, au sunat și la Poliție. În cele din urmă, au început să viziteze morgile orașului. Nu l-au găsit, deși un asistent a încercat să-l convingă pe taică-meu că un mort nereclamat, care avea chelie (Nelu nu avea) este fratele căutat. Au mers la poliție, la primărie și, în cele din urmă, au deslușit ce s-a întâmplat. Un bărbat a cărui descriere corespundea cu a lui Nelu a fost găsit mort pe o alee între blocuri, cu puțin înaintea Crăciunului. Nu fusese nimic suspect. Autopsia arătase că avusese o criză de pancreas sau ceva asemănător care-l secerase. Pentru că nu avea acte asupra lui și nicio altă metodă de a fi identificat, fusese înmormântat, pe banii primăriei, împreună cu alte șase cadavre neidentificate. Li s-a indicat care e mormântul fără nume unde se presupune că a fost îngropat. Nimeni nu era sigur că fusese îngropat cu adevărat acolo sau într-unul din mormintele adiacente. Este foarte posibil ca groparii să-i fi băgat înăuntrul după cum le-a venit la îndemână și nu neapărat după ordinea stabilită.
Acum mă bucur că, atunci la terasă, nu i-am spus ce gândesc despre el. M-am întrebat ce anume a simțit în ultimele clipe, văzând cum viața sau Dumnezeu, depinde de cine întrebi, îi refuză chiar și această ultimă glorie la o viață pe care și-a făcut-o tristă. Apoi nu m-am mai întrebat pentru că ironia finalului acestui om dăruit cu resurse, dar nu și cu voința de a le gestiona, mă întrista cumplit.
Și totuși, Nelu se înșela. Viața lui n-a fost atât de goală. A lăsat ceva în urmă. Copiii. Și traumele acestora. La un moment dat, acuzat de cineva că a furat ceva, vărului meu i-au dat lacrimile și a spus: „Eu nu sunt tata. Toată viața m-am luptat să nu fiu ca el, să nu fur nimic.”
Nelu și-a avut rostul lui. Fără cei ca el, mulți dintre noi n-am fi știut ce anume nu vrem să devenim.
N.B. Autorul are în pregătire o carte ce va apărea curând la Editura Tritonic. Stay tuned! 🙂
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
