Rătăcesc în lumi noi. Rătăcesc în lumi ale căror cărări le cunosc ca pe propria-mi palmă. Rătăcesc în mine și uit cine sunt. Alerg printr-o mulțime de oameni trași la indigo și caut să fiu ca ei. Mă mustru continuu pentru eșecuri. Mă pedepsesc pentru greșeli imaginare. Sufăr că nu mă pot alinia standardelor adulate de o societate bolnavă, care-și îngroapă singură frumusețile. Mă schimonosesc cu măști care mă fac să fiu parte a unei lumi care nu e a mea.
Sunt falsă. Port măști și joc rolul unei femei pe care-mi pare c-o cunosc. Mă compătimesc și știu că sunt compătimită. Căutând să ating perfecțiunea, m-am adâncit în imperfecțiunile mele. Dezamăgirea a fost cu atât mai mare, cu cât așteptările creșteau ca din apă, iar eșecurile curgeau.
Nu mă iubeam sau mă iubeam superficial. Iar când toate s-au aliniat după cum dictasem eu, m-am trezit. În loc să fiu fericită, căci toate sacrificiile au fost făcute cu acest scop, eram, deopotrivă, tristă, singură și depresivă.
Nici diminețile cu soare cât cerul nu-mi înseninau fruntea. Nici cana colorată în care-mi beau cafeaua nu mă mai făcea să zâmbesc. Nici unghiile roșii pe care, altădată, le adoram nu îmi aduceau încredere-n mine. Nici rujul de pe buze nu-mi mai putea desena un zâmbet. Nici oglinda nu-mi mai era prietenă. Mi-a arătat cât de superficială sunt și adevărul m-a durut.
Am început să mă iubesc atunci când soarele n-a mai ieșit. Cineva l-a desenat pe cerul meu și l-a făcut să lumineze mai puternic decât oricare alt soare. Am început să cresc și să-nfloresc atunci când pământul secase. Acel cineva mi-a strâns lacrimile vărsate-n zadar și l-a udat. S-a uitat în ochii mei și n-a văzut nicio urmă de speranță-n ei.
Mi-a desenat zâmbete pe față și m-a făcut să mă iubesc. S-a uitat în ochii mei și-n ochii lui mi-am văzut sufletul.
Cu toate greșelile.
Cu toate patimile.
Cu toate păcatele.
Cu toate ispitele.
Cu toate slăbiciunile.
După ce mi-a șters lacrimile și mi-a pus zâmbetu-n suflet, mi-a șoptit: Iubește-te, femeie! Ești atât de frumoasă! Cu toate copilăriile tale, cu toate excesele tale, cu toate complexele tale, cu toate rotunjimile tale și cu toate golurile tale. Nu-ți mai chinui sufletul doar să fii văzută de alții cum vor ei. Fă-te văzută așa cum ești tu! Dă-ți jos măștile și descoperă-te! Lasă-i și pe ei să te vadă! Cum renaști, cum crești, cum iubești… Vor fi cu toții spectatori la povestea vieții tale! Iar cei care simt ca tine, vor rămâne. Nu plânge după cei care vor pleca! Iubește-i, că sunt parte din tine și ei!
Niciodată nu e prea târziu să te iubești, femeie! Înțelepciunea asta stă doar în tine!
Guest post by Anca Nardeto
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
