L-am iubit fără să îl cunosc! Eram trimisă de la job la un training, am ajuns plictisită și l-am văzut. Astepta calm, stăpân pe el, emana o masculinitate pură prin fiecare por. Ziua mea tocmai urma să fie mai bună, nu participam la un training banal. Era ceva în aerul din sala aceea, atât de diferit și totodată atât de cunoscut.
Unde l-am mai întâlnit pe el? De ce îi pot anticipa următorul gest? În toată stăpânirea lui, îl văd că se fâstâcește cumva, are un moment în care nu știe ce să facă cu mâinile, le duce către buzunare, dar apoi se răzgândește, ca și cum nu ar avea buzunare la jeanșii care îi îmbracă atât de bine coapsele…
Nu-mi stă în fire să mă fac remarcată prin vorbe multe, gesturi ample sau orice altceva, când mă aflu într-un grup. Nu cred că am atras atenția cu nimic. E foarte bun în ceea ce face, dacă nu ai deja un gând sigur despre cum ai vrea să te dezvolți în viitor, ei bine… te poate face să te trezești spunând mda… aș vrea să fac ce face el.
Training-ul ajunge la niște demonstrații și, una peste alta, în acel moment aflu că are o iubită, mai mult decât atât, o cheamă la fel ca pe mine. Când rostește numele mă trec fiori prin tot corpul. Ce este în neregulă cu mine!? Am stat toată ziua cu o senzație până atunci necunoscută pentru mine.
©Fabian Perez
După acest eveniment, viața își reia cursul normal. Și trec cam doi ani, oh… din nou un training cu el. Cu o zi înainte aveam o senzație de neliniște, așteptam parcă o lămurire de la această revedere. Trainingul se desfășoară normal, el – același, dar parcă mai îngândurat.
Ieșim în pauză, din una în alta, povestește că tocmai se mută în casă nouă, mă bucur pentru el, următoarea pauză tot lângă mine o petrece. Deschis, smart, dar cu o tristețe pe care încearcă s-o țină bine sub control. Mă atrăgea prea mult, voiam să știu mai mult. Trece ziua, îl caut pe facebook, îi scriu, vorbim banalități o lungă perioadă de timp, cu grijă sa nu deranjez, acum nu știam dacă mai avea acea iubită cu același nume ca al meu, însă voiam să aflu. Nu vorbea despre ea. Undeva, a trăit în mine în toți acești ani, chiar dacă viața și-a urmat cursul fără să ne mai aducă împreună în vreo împrejurare.
Urmează o pauză lungă, din nou ani în care nu am mai știm nimic unul despre celălalt, în afară de ce share-uiam pe facebook. Îl întreb ce mai face la un moment dat și, pentru prima dată, îmi spune că încearcă să se reîmpace cu iubita lui, îmi spune care îi e planul, că poate nu a făcut tot ce era omenește posibil, că poate mai era ceva… îl sfătuiesc, încerc să ajut, schimbăm idei mai profunde pentru prima dată. Nu se victimizează, dar realizez ca e cumva atât de defect, de încăpățânat, de pierdut… uitase de el de prea mult timp! La rândul meu, și eu eram prinsă într-o mare mizerie căreia îi dădeam aceeași importanță și energie precum dădea el situației grele în care se afla. Ne descărcăm sufletul unul altuia, ca și cum am fi căutat validare, ne încurajam, după care iar… pauză.
De data asta, doar pentru câteva luni, când îi scriu și fac primul pas pentru a ne vedea. Era singur. Primise confirmarea că făcuse tot ce era omenește posibil! După atâția ani, ne întâlnim fără vreo legătură cu traininguri sau job. În acea zi de iunie, pentru mine, a început un nou și dulce iad! L-am înțeles și l-am iubit, spunându-i că vreau să îl văd liber, l-am rugat să traiască, să reînvețe a simți fără teamă, a fost al meu și totuși liber, l-am încurajat să experimenteze pentru a se cunoaște.
Azi mă iubea pentru că îi ofeream acea deschidere, pentru modul în care credeam în el și voiam să vadă că egoismul nu este alăturat iubirii, era fericit, era precum un copil care vede pentru prima dată marea, nisipul. Apoi se retrăgea și iar revenea să-mi spună cât sunt de minunată, cum nu ar vrea să piardă un om ca mine și câte în lună și în stele merit eu, iar el… nu poate!
Și eu am înțeles și l-am încurajat iar, învățând că, într-adevăr, dacă iubești un om cu adevărat, îl vrei liber, orice ar însemna asta. Am plâns ca o nebună când stătea pe canapeaua mea și în el se purtau războaie, nu pentru că îl voiam al meu, ci pentru că suferea, pentru că nu știam ce să fac pentru el câteodată, nu mai reușeam să mă împart între mine și el, mă durea pentru amândoi. Încerca el, dar parcă voiam să fug eu, încercam eu și nu putea el. Începusem să definim ca prietenie ceea ce era între noi, dar nici asta nu reușeam. Suntem un caz pierdut, iar omul acesta nu a meritat toate trăirile care l-au adus în această disfuncționalitate emoțională.
Am ales să plec, să nu mai încerc. Dar am ajuns și eu la gândul că, poate, nu am făcut tot ce era omenește posibil. Reîntoarcerea nu a făcut altceva decât să mă ajute să plec definitiv, dar cu sufletul mai senin. Să îi dau timp. Aș vrea să-l văd fericit și nu doar împăcat cu anumite trăiri. Aș vrea ca cineva să-l susțină, deși el spunea că e fericit așa, nu contest asta, și eu sunt fericită când sunt doar eu cu mine, îi doresc să-i fie bine, orice ar însemna acest bine… și nu îi este așa, îl cunosc, îl simt… e doar resemnare, obișnuință, teama de-a avea curajul să fie vulnerabil, răni adânci nevindecate, luptă!
Îl iubesc, îl vreau fericit și liber, orice ar însemna asta! Poate cândva, își va îngădui să învețe a primi, chiar dacă nu voi fi eu cea care oferă… L-am văzut de curând ajutând o femeie să-și îmbrace paltonul, spunându-i „ai grijă!”
Am zâmbit și am părasit printre primii sala, cu inima împăcată!
Guest post by D. I.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
