Nu îl cunoşteam de niciunde. A fost o întâmplare.
Am vrut să ies din lumea mea aseptică şi să privesc viaţa printr-o altă fereastră. El nu a fost o ţintă. Nici măcar o victimă colaterală. A fost, pur şi simplu, o întâmplare.
Invitaţiei mele a răspuns cu un mesaj:
– Beauty, cu ce îţi pot fi de folos în calitate de prieten?
Apelativul „beauty” nu a avut darul de a mă face să îl încadrez în categoria oamenilor potenţial interesanţi. L-a salvat însă precauţia. Simplul fapt că nu intrase orbeşte în jocul meu, i-a dat o şansă. Și, din acel moment, a pornit dansul.
O polca zglobie şi săltăreaţă, în care el încerca să conducă, iar eu mă amuzam să-i pun beţe-n roate la fiecare pas, mai-mai să ne dăm de-a berbeleacul amândoi. El, împiedicându-se în teorii ale complotului, eu, susţinându-l să nu cadă, în ultima clipă, râzând în hohote de ingenuitatea lui. El, încercând să înţeleagă cine, ce, cum sunt, eu, folosindu-mă de fiecare cadenţă pentru a mă fofila… Când l-am avertizat, o dată în plus, că nu îi fac curte şi că strădania lui e zadarnică, nerăbdarea a atins apogeul, împingându-l să-mi spună pe şleau:
– Lucrez la… în calitate de …, am casă, maşină, … şi sunt necăsătorit.
Fiecare punct de suspensie cântarea greu şi, dacă aş fi fost interesată, probabil m-aş fi putut socoti norocoasă. Dar nu eram, intrigându-l şi mai mult cu lipsa mea de sensibilitate în faţa „calităţilor” lui. Eu voiam să aflu din ce aluat e făcut el, nu calul lui alb, fabricat în Germania…
Dar nu s-a dat bătut. A ridicat miza, trimiţându-mi ceea ce ar fi trebuit să mă facă să capitulez: o poză în ţinută de… plajă. A doua tentativă eşuată l-a lovit direct în cel mai profund orgoliu masculin. Cum să nu fiu sedusă?! Dar celelalte admiratoare – foarte multe, a ţinut el să precizeze – răspundeau automat la acest argument!
– E complicat pentru mintea unui bărbat ceea ce faci tu, mistery lady! mi-a replicat el, după încă o serie de tentative eşuate.
Ne-am mai învârtit astfel o vreme în ritmul polcii noastre dezlănţuite, până am ameţit şi atunci ne-am aşezat, gâfâind amândoi, la o şuetă. Și ca să-i dau Cezarului ce este al Cezarului, trebuie să admit că acest Cezar nu era tocmai nepriceput la dans. Stângăcia exprimării era compensată de o fineţe a gândirii ce mă ţinea în alertă. Nu îi puteam permite să atingă puncte sensibile, cu atât mai puţin să alunec în capcana lui „Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorinţa-i gata”…
Timpul a trecut, iar polca noastră a devenit încet-încet parte din ritualul zilei. O complicitate camaraderească s-a instalat între noi, iar eu asistam din loja întâi la peripeţiile nesfârşite ale „întâmplării” mele. În fiecare zi, o nouă aventură, furând inimi şi uitându-le pe unde trecea, lăsând în urmă o mulțime de fete înlăcrimate. Apelurile mele la cumpătare se pierdură însă sistematic în neant, căci el nu se închină decât zeului sexului, urmându-şi cu evlavie principiul: o viaţă avem, trebuie să o trăim! Povestirile lui erau atât de multe şi de hazlii (sau, în fine, pe cât poate gusta o femeie poveştile despre femei ale unui bărbat…), încât începusem să cochetez cu ideea de a scrie o carte.
Aveam însă o problemă majoră: personajele descrise de el nu aveau faţă! Nu una conturată, în orice caz. Treceau atât de repede prin viaţa lui, încât nu şi le amintea. Din toate portretele, doar unul i-a reuşit, dar pe acela nu l-a dezvoltat. Am abandonat dezamăgită ideea.
Într-o seară, mi-a propus să mâncăm împreună. A venit să mă ia cu calul lui alb (de fapt cu cei 240), proaspăt ieşit de la sala de sport, cu bluza de trening lipită de muşchii încă transpiraţi. Îmbietoare privelişte, mi-am spus, în timp ce îi ascultam distrată scuza: între a ajunge cu întârziere la întâlnire şi a nu face duş, preferase punctualitatea… Am mustăcit un zâmbet aproape imposibil de cenzurat, răspunzându-i că apreciez galanteria… M-a rugat să trecem pe la el să se schimbe, înainte de a merge la restaurant. Mi-am dat seama că, din prima lojă, riscam să trec direct pe scenă. Dar jocul m-a amuzat. Aveam, în sfârşit, să o văd în direct. Scena.
De această dată, nu am fost dezamăgită. Era totul ca în poveştile lui: living căptuşit cu canapele confortabile, boxe ascunse difuzând melodii tot una şi una, lumini tamizate şi şampanie. Cred şi eu că avea succes! A dispărut la duş, apoi s-a întors gătit ca de bal şi mirosind frumos. S-a aşezat familiar lângă mine ca pe vremea când, obosiţi şi ameţiţi, stătusem la prima noastră şuetă virtuală.
Și polca a reînceput, fiecare cu obsesia lui: eu, încercând să ghicesc ingredintele aluatului din care era făcut, el, închinând imnuri de slavă feminităţii, eu, lovind la întâmplare pentru a găsi breşa scutului lui de protecţie, el, ascuţindu-şi instinctul predator într-o curte asiduă. Eu, punând întrebări incomode, el, cerându-mi să plătesc sec pentru a primi răspunsuri:
– Un dans. Unul adevărat, mi-a zis. Arta cere sacrificii…, a adăugat provocator.
Și am acceptat. El nu putea şti că excelez la poker şi că risca să piardă la prima mână greşită.
În timp ce vigilenţa mea se ascuţise, instinctul lui îşi pierduse agerimea, adulmecând cu anticipaţie… victoria. Și aici a început să greşească. Pentru un seducător antrenat, felul în care m-a luat în braţe a fost prea personal, gesturile, prea tandre, explorarea, prea atentă…
Aveam senzaţia că testează, că încearcă să vadă dacă intru într-un tipar ştiut doar de el.
Am aşteptat ca o felină la pândă şi, când ocazia perfectă s-a ivit, i-am susurat la ureche:
– Te minţi… Tu nu eşti aşa. Tu îţi cauţi locul… Tu alergi de la una la alta doar pentru că o cauţi pe EA…
Vorbele mele părură să nu aibă niciun efect asupra lui. A continuat să se unduiască în ritmul muzicii, fără a reacţiona. M-am deprins de el şi l-am obligat să mă privească. Avea ochii în lacrimi.
– Big boys don’t cry…, a bâiguit, repetând cuvintele melodiei din fundal, ca scuză.
Stratagema mea funcţionase. Găsisem breşa. Quintă roială.
Câştigasem. Obţinusem ceea ce voiam: era făcut din aluat amar, scăldat în lacrimi. Tristă victoria…
Seducătorului fără inimă din clipa precedentă îi luase locul un om înfrânt. Un om trăind cu vinovăţia rănilor pe care le-a provocat singurei femei pe care o iubise cu adevărat, rănilor pe care şi le-a provocat pierzând-o. Singurul „portret reuşit” pe care îl schiţase, al EI era… Cu el în suflet alerga de la una la alta, sperând să o găsească… pe EA. Îşi iroseşte viaţa, pentru că nu are curajul să se întoarcă la EA, pentru că îi e teamă să sufere, teamă să o facă să sufere din nou…
Dar mie nu mi se pare drept! Pentru că mă doare să văd oameni care îşi ratează viaţa din lipsă de curaj, din orgoliu sau din frică! Oameni care aleargă bezmetici după himere, sperând să se vindece, ocupându-şi mintea cu orice numai să nu se mai gândească la ce îi doare. Iar viaţa trece pe lângă ei…
Eu mi-am învăţat lecţia. Târziu, dar am învăţat-o. Îi cunosc preţul. Dar el…? Dar tu…?
PS: Povestea e departe de a fi terminată. Dacă vreţi să o ştiţi, v-o voi povesti.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
