Într-o poveste, un împărat obsedat de propria imagine a fost păcălit că i se vor ţese cele mai frumoase haine, diferite de tot ce se ţesuse până atunci în lume. Cine nu vrea să fie altfel, să fie unic, să fie alesul, diferitul? Hainele acelea erau atât de diferite, încât doar cei aleşi puteau să le vadă. Dacă nu făceai parte dintre aceştia, nu puteai să vezi nicio bucată de ţesătură. Împăratul nu şi-a putut permite, în ochii lui şi ai lumii, să accepte ideea că ar putea fi un tip banal, aşa că a intrat în jocul croitorilor. „Păcatul meu favorit e vanitatea”, exclama diavolul într un film celebru. Ar fi un dezastru ca vreodată cineva să creadă despre mine că sunt prost, aşa că, străduindu-se să menţină impresia că este deştept şi diferit, împăratul defilează gol în faţa supuşilor care, la rândul lor, doar pentru a nu lăsa impresia că ar putea fi proşti, aplaudă frenetic hainele cele noi şi deosebite ale împăratului. Teama că cineva te poate crede prost sau nebun te împinge de fapt la cele mai nebuneşti acţiuni.
În poveste, suntem lăsaţi să credem că oamenii vedeau adevărul, dar se temeau să îl spună pentru a nu trece drept proşti sau pentru a nu contrazice autoritatea. E nebunia care nu te lasă să spui ceea ce vezi, fie pentru că te temi, fie pentru că nu ai încredere în reperele tale.
Nebunul cu acte în regulă crede în realitatea lui distorsionată, el crede că cerul e verde şi vede pe trupul împăratului cele mai frumoase mătăsuri. El e convins de adevărul spuselor sale. Nicio secundă nu vede goliciunea, ci doar o imagine fantasmată care, în mintea lui, devine reală, atât de reală, încât aproape te convinge de ea. Problema apare când acest nebun e o persoană influentă din viaţa ta, când e regele sau șeful sau un părinte. Atunci nu te poţi adapta, decât acceptând că poate cerul chiar e verde. Iar dacă reperele tale nu sunt foarte solide, dacă tu însuţi nu eşti convins de adevărul tău, vei ajunge să nu mai ai încredere în ochii tăi care îţi arată cerul albastru sau vei ajunge să negi ceea ce vezi doar pentru a te adapta unor repere stabilite de autorităţi.
Este terenul familiilor disfuncţionale, al convingerilor greşite, dar şi al sistemelor grupale şi sociale dezastruase, al dictaturilor. Este o reţetă perversă şi perfidă prin care poţi duce un grup mai mic sau mai mare pe un drum pe care nimeni nu îl doreşte, dar toţi îl urmează. Unii nu ştiu, unii vor să fie şi ei pe un drum ca toată lumea, unii nu au încredere în ce ştiu, unii pur şi simplu merg cu grupul. Este o reţetă a dezastrului care combină lideri goi din vanitate sau poate lideri nebuni, care cred că cerul e verde, cu oameni care se tem dintr-un motiv sau altul să spună împăratul e gol sau pur şi simplu nu cred că ceea ce văd ei ar putea fi adevărul. Cum să văd eu, un simplu muritor, altceva decât vede împăratul.
Atunci când liderii impun subtil propria viziune, conştientă sau inconştientă, bazându-se pe neştiinţa celor care nu au prea multe informaţii despre culoarea cerului sau pe dorinţa altora de a aparţine grupului conducător şi pe lipsa de soliditate a convingerilor acestora, realitatea se distorsionează grotesc până la limita nebuniei profunde. Împăratul gol este văzut ca îmbrăcat în mătăsuri, legile statului devin constrângătoare şi strâmbe, iar libertatea este relativă şi inutilă.
Era un joc subtil al controlului celuilalt. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie inteligent, să fie altfel, să fie mai bun. Dacă vrei să controlezi pe cineva, spune-i că doar dacă este ales va înţelege că cerul este verde. Spune-i că, de fapt, tu pentru el ai vopsit cerul în verde şi că doar din cauza răutăţii unora cerul a fost albastru până acum. Ia oamenii, zăpăceşte-i, zgâlţâie-le reperele, convinge-i, găseşte un duşman periculos şi misterios şi vei reuşi să îi domini şi să îi conduci dincolo de orice repere ale realităţii şi ale bunului simţ comun.
„Împăratul e gol”, a spus un copil naiv şi curajos. Să ne creştem măcar copii curajoşi, să le confirmăm reperele chiar dacă ele nu ne convin. Să-i lăsăm să spună: ”împăratul e gol, dragă mamă” şi „cerul nu e verde”. Ştiu, „viaţa e dură”, va spune adultul, iar „tu, copile, vei înţelege când vei fi mare”. „Sper că nu” …aş vrea să răspundă copilul.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
