Trăim într-o lume tot mai puţin pretenţioasă cu sine, care a abolit exigenţa şi a instaurat toleranţa şi nepăsarea faţă de rău în toate formele lui. Lumea din care dispar tăcut, odată cu ultimii mohicani ai eleganţei în purtări şi vorbe, toate câte ne-ar putea face traiul mai suportabil, dacă nu plăcut. Buna creştere a devenit desuetă, politeţea a ajuns un rudiment precum apendicele ori măseaua de minte, lipsa ei e considerată semn de evoluţie şi bădărănia, ‘cool’. Toate acestea se pot întâmpla doar într-o lume răsturnată cu susul în jos cum a ajuns a noastră. În care mai des ne amuzăm decât să ne îngrozim, iar când chiar ne enervăm, riscăm o ruşinică publică sau privată, ce poate fi un scuipat, o palmă, un gest obscen sau o grosolănie verbală.
Ne-bunelor maniere li se spune popular apucături sau năravuri, iar posesorilor acestora, bădărani sau mitocani. Numele enervează, dar nu corijează. Dar ei nu sunt ‘aliens’, ci monştri născuţi din somnul naţiunii. Copiii nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea şi mamele rămân primul exemplu şi mentor în educaţie pentru fiii şi fiicele lor. Deci tot nouă ne revine misiunea de a ne înarma, cu benefică încăpăţânare, copiii cu bune şi solide deprinderi. Care, altădată, erau şi pe la noi cele care te propulsau în cercurile sociale unde erau o condiție sine qua non, iar lipsa lor îți trântea ușa în nas fără drept de apel.
Şcoala, din păcate, nu mai este demult soluţia la criza morală, pentru că educaţia şi modelele oferite de dascăli sunt şi ele în mare suferinţă. Pe bună dreptate tinerii s-ar putea întreba dacă mai merită să ai maniere când lumea din jurul tău are apucături. Pe care nici nu se sfieşte să le etaleze râios, ironizând eleganţa purtării şi a exprimării care a devenit, în mod nefericit excepţia de la regulă.
La noi, eticheta abia suflă şi aproape toată lumea e mai tânără cu şapte ani. Cei de-acasă. În 2004, UE a investit două milioane de euro pentru şcolirea à la française a demnitarilor ce artizanau integrarea, în bunele maniere şi uzanţele comunitare şi normal ar fi fost ca ei să devină promotorii acestora. Dar în România, chiar de la preşedinte, considerat carismatic pentru că e din popor (sau topor?), vine mesajul că nu-ţi trebuie nici multă şi bună carte şi nici prea multă delicateţe. Că altfel nu-ţi vezi împlinit ‘originalul’ vis românesc: acela că oricine poate ajunge orice, cu cât mai puţin, cu atât mai mult, cu cât mai jos, cu atât mai sus.
Şi atunci, e bine dacă ne ferim privirea sau ne izolăm, dezgustaţi, în turnuri de fildeş când o elevă înjură birjăreşte, când un bărbat e neîngrijit, când în trafic, mârlănia e la volan, când vânzătorul te jigneşte, când punctualitatea e dată la coş, când bunul simţ se vestejeşte neapreciat, când o femeie e mai bărbată decât bărbaţii, când lumea minte, spurcă şi înşală în loc să râdă, să cânte şi să danseze 🙂 (ei, nici chiar aşa!), când suntem pe ultimul loc în Europa la consumul de articole de igienă, când indiscreţia e trăsătură naţională, când unul din 16 români se consideră binecrescut şi asta probabil doar pentru că nu suferă de nanism, când gesturile de curtoazie nu-şi mai află locul în relaţiile de orice fel, când nici salonul, budoarul, biroul ori internetul nu sunt considerate locul potrivit pentru eleganţă, când nimeni nu mai ascultă pe nimeni? Cu siguranţă că nu.
Aşadar, dragile mele, tot noi trebuie să schimbăm şi asta. Cu curaj şi tenacitate. Nu mai coborâţi ştacheta doar ca să poată cineva sări mai uşor în viaţa voastră. Lăsaţi-o sus şi cine poate poate, cine nu să se întrebe de ce.
Un gând bun şi pe curând.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
