Umbrele trecutului îi măcinau gândurile. Ascunse printre firele de iarbă, printre picăturile de ploaie, prin praful drumului de țară, dansau înainte și înapoi, fluturându-și aripile de lumină și întuneric.
Era bătrână acum. Fața, altădată rotundă și proaspătă, era acum pătată, cenușie și plină de linii și puncte. Corpul de copil mare, crescut parcă prea repede și prea strâmb se sprijinea în bățul rupt din gardul din fața casei. Locuia în mijlocul satului, pe o uliță strâmtă, brăzdată de-o parte și de alta de tufe sălbatice, crescute fără noimă, salcâmi crescuți unul în altul.
Copiii satului râdeau de ea. Se opreau în fața porții mici, în grupuri, și strigau: „Nebuna! Nebuna!”… Câinii lătrau, găinile cotcodăceau, albinele bâzâiau. Mai tare, mai repede, mai negru…
Femeia nu îi auzea, alerga încoace și încolo ca o nălucă din alte timpuri, cu sufletul agățat într-o lume altfel, diferită, misterioasă, din care se desprinsese corpul acesta bătut de ani, rămas în urmă, singur și sluțit de trecerea anilor. Avea un secret, al ei… purtat cu grijă în izolarea pe care și-o impusese ca un pustnic într-o mănăstire fără ferestre. Din cauza aceasta, lumea o numea: „Nebuna”, punând pe seama ei multe evenimente nefaste din sat: moartea calului lui nea Grigore, dispariția misterioasă a unui copil de trei ani, pierderea capacității de a vorbi a unei femei, potopul de grindină care căzuse din cer. Pentru tot ce nu se putea explica, exista un vinovat: femeia fără trecut.
Căsuța în care trăia își trăgea sufletul direct din pământul aspru, pe care stătea ca un animal abandonat în iarba crescută prea înalt. Ceea ce era uimitor însă, era grădina din spatele casei închisă cu o portiță din lemn care scârțâia, care cuprindea în sine o lume intactă, paradisiacă, din care timpul lipsea. Când pășea în acest loc, ascuns de ochii curioși ai cadavrelor vii, femeia se transforma, iarba șușotea, florile fremătau, crengile fâșâiau într-un grai cunoscut numai de ea. Aici, toate îi erau prieteni: leagănul vechi, nucul bătrân, micul izvor din capătul grădinii.
Întoarsă spre lumea ei, privea închipuirile urcând spre cerul pur, înalt și albăstrui… Imagini suprapuse peste gânduri, gânduri împletite cu nostalgie și amar.
Tinerețea îi fusese o capcană. Încredințată că răul exista în altă parte, se mutase în căsuța de pe „Tărâmul Făgăduinței”. Bărbatul care o urmase aici, dispăruse. Plecase fără avertisment, fără scandal, fără motiv… Rămăsese cu fetița de câțiva anișori, frumoasă ca un înger de lumină, asemenea unei promisiuni neîmplinite a fericirii. Într-o dimineață, femeia s-a trezit de prea multă liniște. A cercetat cu teamă camera fetiței; fiecare ungher era mai întunecat decât odinioară. Grădina goală, leagănul fără suflare… chipul fetei nicăieri….
Înnebunită de spaimă, de groaza clipei următoare, femeia s-a ascuns după trupul grădinii.
Anii au trecut și-n locul lor a rămas absentă. Fantomele trecutului trăiau în gradină. Sufletul satului se hrănea din misterul care se țesuse în jurul căsuței și al femeii.
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
