Undeva în noapte e ea. Aici, lângă mine, în dreapta, și nu tocmai aici. Luminile orașului parcă o hipnotizează; în condiții normale, i-aș spune că e ca un iepure prins de farurile mașinii. Nu mișcă. Respiră, asta măcar aud. Dacă nu aș conduce, i-aș privi pieptul – sânii – ridicându-se și coborând sub bluza roșie aruncată în grabă pe ea, când aproape am răpit-o de acasă. O voi lua la mine și vom uita de noi. Câteva ore – clipe față de timpul cât nu ne vom avea. E pierdută între lumini și umbre; asta mă face să-mi aduc aminte de poezia Otiliei Cazimir: „Când vreau să plec, mă ții în loc cu un cuvânt/Așa se zbat copacii în furtună;/Ca pentru fugă crengile-și adună/Dar rădăcina-i leagă de pământ”… Așa cum voi pleca și eu, iar sufletul îmi va rămâne aici, cu ea.
– La ce te uiți? Ne-a depășit demult! Nu l-ai văzut? Prin dreapta. S-a uitat la tine. – mda, eu văd tot și știu aproape tot. Ea nu știe că știu, că văd, că intuiesc. Dacă nu aș pleca acum, ar trebui să o rănesc și mai tare apoi. Ca și pe mine.
Dă din cap absentă, m-a auzit și nu prea.
– Nu? Erai ocupată să-l plângi. Nu merită! Auzi? NU MERITĂ!! – strig revoltat. Știu că nu pe el îl plânge; își bocește și-și varsă sufletul. O voi vindeca, apoi dispar. Măcar încerc. Și mă încarc pentru cât voi fi departe. Nici măcar nu cred că ne vom mai vedea. Asta dacă mă mai întorc.
M-am dus să o iau după ce, cumva, a strigat după mine. Refuzând să-și creadă gândurilor, fără așteptări, dar cu dorințe; de vindecare, de cald, de scurgeri și împletiri de gânduri și suflete. Câteva clipe „veșnice”, apoi gol. Nu știa ce simte sau refuza să creadă. Eu știam, am știut de mult, de când făceam planuri irealizabile, în discuțiile-joacă online. La un punct, s-a desprins de el; eram eu pentru că am fost disponibil și la timpul potrivit – oare? Văd, se luptă să-l arunce din suflet. Bun, fie și așa, azi îl voi înlocui; nu e cu mine pentru mine, ci pentru a umple golurile. Știe că încercarea asta de vindecare forțată o s-o doară poate mai mult? Treaba ei, nu eu am ales.
– Unde mergem? – îi aud vocea mică și cumva – hm, de ce? – temătoare.
– Păi… Cam unde vrei. Ți-e foame?
Scutură capul în semn de negare. Știu, orice doar să fie cu mine sau, nu asta, doar să nu fie singură.
– Vrei să ne mai plimbăm puțin? Să mergem în Galați? Aș fi dus-o și la capătul lumii – hm, și eu am nevoie de ea înaintea plecării – constat în gând. Coborâm pe faleză să iei puțin aer? La fel de bine poate să deschidă geamul, pfff.
– Pe vremea asta? La naiba, nu vreau – reia mișcarea de „nu” din cap.
– Nu? Nici asta? Atunci mergem acasă!
Face ochii mari și strânge din gură într-un „o fi bine?”
– Acasă?
– Da, acasă. La mine acasă. Pentru ea unde o fi acasă, oare? Ce te miri așa? Stai liniștită, nu am de gând să te violez!
Dar m-aș juca puțin de-așa ceva…
– Sau poate vrei să te duc înapoi să stai singură acolo? Și poți să mă rogi, că nu te duc. Poate mâine. Ba nici mâine. Te duc poimâine. Sau poate nu te mai duc deloc. Cine știe? Chiar, cum ar fi să o iau cu mine? Dacă s-ar putea… dar nu.
De data asta, dă din cap a confirmare. În șfârșit! Oricum, nu prea e pe aici, confirmă o dorință ascunsă demult și atât.
– Da, merg la tine acasă.
– Mergi? Mă faci să râd. Ai și altă variantă? Aș putea să o duc și pe Insula Paștelui și să o las acolo, la starea în care e.
– Am. Dar nu am chef să vorbesc.
Probabil are. Vreunul dintre „prietenii” pe care i-ar putea folosi ca fuck-buddy.
– Ok, atunci. Să căutăm o stație de benzină. Să luăm o sticlă de vin. Roșu. Demidulce.
Se uită la mine întrebător; ce-oi urmări, ce-oi vrea? Nimic mai mult decât e dispusă să ofere, dar orice ar fi, nu refuz.
– O sticlă de vin?
– Da… O sticlă de vin. Vrei două? Sau mai vrei ceva de aici? Zi, că nu mai ieși din casă două zile.
– Nu vreau nimic. Ia doar vin.
Cred că gândește „și o armă pentru mine”, hihi.
– Bine, vin o să fie… o golim în delir. Fiecare un pahar; și în fiecare pahar punem câte un gând amar. Am multe, dacă le-aș pune în paharul tău nu te-ai opri din plâns… Și le bem; eu pe al tău, tu pe al meu. Și mai punem câte un pahar, și zburăm și visăm. Ne drogăm.
Începe să râdă. Un râs trist. Cu lacrimi care să scurg pe mâna-i care mi-o strânge pe a mea într-un „te rog, ai grijă de mine!”
– Bine. Așa facem.
De-aș putea să nu vorbesc acum așa, scurt. Știu însă că se termină în timp ce începe, deja. Limitez… daunele.
– Ți-a plăcut, nu? Am auzit într-o melodie – îi spun, coborând și aruncând portiera în urmă; cumva, vreau să o închid acolo, și acasă, și în mine, și să mă scurg în ea. Mi-ar fi adăpost.
Se uita pe furiș la cheia de contact deja în timp ce închid portiera. Cred că ar vrea să fugă, dacă s-ar putea să dispară de tot chiar. Nu poate. Cheia e acolo degeaba. Senzor de amprentă pe ea, așa că… Îi trântesc în gând un „ai vrea tu” și plec să iau vin. Mă întorc repede – între timp iar am văzut mașina… celuilalt – și o găsesc în lacrimi.
– Iar bocești? Hai, zi de ce.
– Nimeni și nimic nu mă vrea.
Patetic, dar continuă…
-Tu de ce faci asta pentru mine? Eu nu mai am niciun simț în viață. Pariu, că ai? O să vedem, la mine. Nu sunt capabilă să simt nimic.
– Ei… Prostii! Eu te vreau. Și, cum nu simți? Pe el îl urăști și eu îți sunt drag. Glumesc… Sau nu? N-o s-o știi. Ești supărată acum. Dar nu e așa.
Ajungem la mine. Cred că nu a mai văzut niciodată casa mea în felul ăsta, de obicei totul e aruncat „aiurea”. Dar miroase a cafea – mă caracterizează, beau cu litrii. A mai fost aici, de-aia am încredere în ea. Cumva, doar. Încredere nu am în nimeni, de fapt. Greșeală. Computerul e deschis, mâna ei se plimbă deja pe mouse și pe taste. Fir-ai tu… Nu are ce vedea; doar conversația mea cu ea. Ceva se schimbă. În mine, la fel, dar ea se manifestă.
– Mă duc să fumez, spune, dând să plece spre bucătărie.
De ce fuge?
– Fumează aici. Acolo e frig.
Ia să vedem… e ce cred eu? O să mi se arunce în brațe plângând, sau nu încă? Hm, nu, pleacă spre bucătărie, „dură” – ce să spun? Nu spun, aștept reacții. Hih! Nu are țigări, lasă că vine înapoi. Mă așez la computer – desprins, dar măcar pretind – și față de mine? – că nu sunt așa de prins, de implicat.
– Nu am țigări – pe bune? Și ideea e că…?
– Hai. Merg să fumez și eu. Merg după ea, îi întind pachetul de țigări și când mâinile ni se ating mi-o trag pe a mea repede și rămân în urmă. Am simțit amândoi – la ea, văd în privire, ea la mine, vede în „blocaj”. Tace. Îmi vine să atac, îmi vine să o cuprind în brațe în minte, din ochi – parcă vede asta. Vrea și nu prea. Se apără. Sigur crede că e un joc, vrea să fie un joc să nu se implice, însă suntem acum aici amândoi și știm că ne lăsăm să zburăm, deja. Ne folosim. Ea să-l uite, eu să mă „încarc” pentru cât voi fi departe. Eram cumva pregătiți, însă nu pentru intensitatea asta.
Se uita pe geam, apărându-se. Ce-o gândi? Și de ce? Mă uit și eu. Ea vede tristeți, eu văd lumini, căi de retragere, fac scenarii. La dracu, măcar acum să mă opresc! Parcă se trezește dintr-un vis. Amândoi vrem să uităm câteva clipe veșnice de noi și de alții.
– Aș vrea să fac un duș. De când îmi cere voie, când e la mine?
– Și? Știi unde e baia. Mergi! Prosoapele sunt în dulap în dormitor.
Pleacă. Aud clipocitul apei în cadă, mi-o imaginez caldă și goală în marea care mă va înconjura mult timp de acum. Sau nu. Mi-o închipui pe plajă goală, cea din dorințele amândurora. Sunt deja departe – doar în gânduri, chiar în fantezii aș putea spune; curând voi fi departe la propriu; ea, la fel; în gânduri ne vom putea atinge însă, oricând. Dureros, dar ne vom atinge. Ne știam de ani, de când eram nu mai mult decât copii un pic mai mari. Cândva jinduiam să-mi dea un semn că și ea mă place, apoi nu. Dacă nu pot avea, fac să nu vreau să am – sau așa cred. Mi-a devenit pasiune sau, cred, obsesie. Nu ne-am văzut – prea mult – a fost un fel de legătură ciudată – așa să fie? – online. Despre ea știu tot, tot ce-i în plan real și în mare parte pe dinăuntru. Despre mine, știe doar ce i-am zis și nu i-am zis multe, nu are nevoie să știe, e mai sigur să nu știe. Mai sigur pentru ea. Mi-a spus, cândva, că simte o frecvență comună. Amuzat, i-am zis că emit în ultrascurte și cu greu mă poate „intercepta” cineva. Undeva la începuturi. Dar simțisem și eu. Ce-o sta atât de mult în baie? Chiar atunci o aud:
– Am nevoie de încă un prosop pentru păr.
Păcat, vreau să o văd cu părul ud. Și, evident, goală. Hai să las de la mine și acum, încă. Îi duc totuși un prosopel și i-l întind prin ușa întredeschisă. Mai aștept. Sau n-o să mai vreau. Nu o doresc, o vreau lângă mine și atât, cumva pur, cumva pervers dar numai prin posibila durere sufletească pe care ne-o putem provoca. O să-mi ceară și de îmbrăcat?
– Am nevoie de haine. Un trening de-al tău, ceva…
„I wonder how, I wonder why…” – mintea mi-e plină de melodii, așa „mă scot” din unele situații și nu pun prea mare preț pe spusele altora, doar pe cele care dor. Îi duc o pereche de pantaloni și un tricou sper să nu te ștergi prea bine și să ți se lipească de trup. Între timp, am pus pe masă paharele pentru vin, am reglat lumina – avantaj eu, în seara asta, clar vreau – iar din boxe se aude, discret, „I believe in you and me” – Four Tops.
– Merg și eu să fac duș – și mă îndrept spre baie. Are o reacție vecină cu panica. Dau din cap spre computer, măcar o ține ocupată cu ceva.
– Ok, intru puțin.
– Fără messenger, te rog! Dacă ar fi fost alt client de mesagerie era ok, dar nu cu ăsta.
Intru în baie, fac duș, rapid – clipele cu ea sunt prețioase și nu am prea multe. Plus, eu nu mă răsfăț. Niciodată. Ies fără să mă audă. O găsesc citind… horoscopul. Pfuai…!
– Nu citi tâmpeniile alea. Nu cred în chestiile astea, fără suport logic și care ajung să chinuie mințile și să condiționeze.
A dat să închidă tot. Știu că are încredere în mine și știe că are de ce să aibă. Nu vreau să o controlez, ci să știe ce e bine și de ce e bine.
– Lasă muzica. Pe aia nu o închide. Alege ce vrei tu – nu ea alege aici, sau doar într-o mică măsură, dar trebuie să simtă că e complet liberă, altfel se sperie. Ca și altele, alte dăți.
– Nu știu ce. Nu am idee acum. Las-o pe a ta. Simt și văd că nu vrea să aibă „responsabilități”, se lasă pe mâna mea ca să nu se învinovățească dacă ceva nu merge bine, dacă va suferi să creadă că din cauza mea, nu a ei. E bine așa. Amândoi vom suferi, eu îmi asum. Muzica „mea” este „a noastră”, melodii ascultate de noi cu alte ocazii, melodii pe care am visat cândva sau în care ne transpuneam dorințele. Nu știe ce să aleagă, intensitatea e, de data asta, prea mare, preferă să se ascundă până și de ea însăși. Încerc să salvez situația, torn vin. Am luat dulce. Ea e cumva desprinsă, de fapt în acea stare în care organismul refuza realitatea, i se face somn ca să nu conștientizeze.
– Unde vrei să dormi? Aici sau în dormitor? De ce-oi întreba asta, nu pricep. Știu că vrea să fie cu mine, și eu cu ea mai mult decât vrea, probabil. Separ? Nu de data asta.
– Nu contează. Aici… Dincolo… Nu vreau să dorm, vreau să stau întinsă.
Chiar trebuie să am grijă de ea, e pe cale să pice de tot acum și apoi îi va fi greu. Cumplit de greu, ca și mie. Eu am metode să desfac. Voi fi prins cu altele, cu altceva, unde greșelile nu sunt permise ori sunt fatale.
– Mă duc să fumez o țigară. Îmi iau și vinul. Vino și tu dacă vrei. „Dacă”, e magic, când vrei să nu.
– Eu nu vreau. Mergi tu.
Uite că a mers și de data asta. Hai să mai împing puțin.
– De ce? Ți-e teamă că-mi faci pagubă la țigări? spun râzând și mă îndepărtez cu paharul. Lichidul roșu-rubin îmi joacă feste, îmi închipui în el sânge de la mușcăturile pe gâtul și pe buzele ei. Calm, fii calm… Ea pleacă spre baie din nou și o aud învârtindu-se pe acolo; apoi iese cu părul încă ud și în dezordine, se pregătește de somn. Rândul meu să mă pregătesc, intru în baie și „ding bip trrr” – telefonul îmi sună de mesaj. La ora asta, ce naiba? Dacă e de la muncă mă dau dispărut, să nu îndrăznească să-mi strice momentele astea. Ies și mă uit la telefon în timp ce ea-mi spune că am un mesaj; da, știu, vrei să mă fac că nu? „Vreau să mă strângi în brațe. Dar nu ca pe mess” – ce copil e! „mess”, doar nu crede că-mi deschid brațele, zâmbesc precum un emoticon și gata. Zâmbesc a „o să vezi tu” și a „am așteptat asta demult” în același timp, iar ea lasă capul în jos. Puteai să-mi spui, direct, oricând, fir-ar, nu să aveam parte de tensiunea asta gândesc și mă apropii de ea.
– Da? Vrei? Ne uităm la un film frumos și ne ținem în brațe. Da? Film frumos? Ce naiba am scos din gură? Cine ține cont de film când amândoi ne dorim „brațeeeee”? Pun „Love story” – puteam să pun și King Kong, tot aia – mă lungesc lângă ea și o cuprind în brațe, stă cumva într-o parte și peste mine, sunt pernă. E bine. Îi simt părul, mirosul, tot la ea mă stârnește. Erotic, dar nonsexual. Ca și cum am fi iubiți. Nu suntem și nu vom fi – nu? Nu vreau să mă abțin, uite că nu am chef, pur și simplu. Cumva e capriciu, cumva e împlinire. Îi mângâi un braț în lung, lin, abia atins. Buzele mele îi ating colțul gurii și mă trezesc cu ea întoarsă spre mine cu totul, e primul sărut pasional, dar cumva timid din partea ei, o simt încordată, prea. Aproape nu o mai țin în brațe, îmi doresc să vrea, nu să fie așa pentru că deja e așa. Deodată nu mai e încordată, se lasă moale și ne sărutam ca niște adolescenți, nu vrem să se termine. Sărutându-i gâtul îi șoptesc „hai în dormitor”; cumva suntem deja acolo, am ajuns în cameră deja goi, hainele s-au scurs, nu gândim – sau vrem să nu gândim – sărut și mângâieri, dorință, pasiune, vom face dragoste cum sunt sigur că amândoi ne-am imaginat, până și în conversațiile sterile online, apoi… Stop! Voi pleca, ea va rămâne, ne vom regăsi ori nu, mă știu, o bănuiesc, niciunul dintre noi nu ar putea face sex și atât, nici nu ne dorim asta acum. E riscant.
– Nu pot. Nu pot sa fac asta! Înțelege… E bine. E foarte bine, dar nu pot. Dacă i-aș spune că nu vreau și mi-e teamă că ne… îndrăgostim (nu suntem deja?) m-ar da naibii. Ea înțelege „nu pot”.
Pricepe. Știam că va pricepe. Nu spune ceva, se lipește de mine și rămânem goi și îmbrățisați – uneori doar așa mi-am dorit-o.
—
Bună dimineața, pasiune – îi spun, în gând. Da, pasiune e cel mai potrivit cuvânt, nu mă hazardez, nu creez legături, prea mult. Am privit-o dormind vreo oră jumate de când m-am trezit. Avea umerii reci; am îmbrăcat-o ușurel – nici că s-ar fi trezit, vinul a fost… completat cu ceva (dacă ar ști, ar face urât). Deschide ochii și văd pe chip „mi-e bine, ai grijă de mine, rămân cu tine, aici…”. Nu putem, pasiune, eu nu pot. Ne vom regăsi cândva…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
