Oamenii nu mai așteaptă să vină vremea. Vremea lalelelor, a crizantemelor, a dovleceilor, a porumbului dulce e aici și acum, când vor ei și nu când vrea natura.
I-au luat naturii voința și-au închis-o în încăperi controlate. Acolo ei decid asupra luminii, temperaturii, umidității, substanțelor nutritive și a modului în care fac față bolilor și dăunătorilor. Acum ei hotărăsc ce să crească și cum să crească, dar mai ales când să crească.
Ce crește? Numai natural nu poate fi numit. Numai sănătos nu poate fi pentru trupul nostru, dar și pentru mintea noastră.
Îs o grămadă de studii care arată cât de nesănătoase sunt fructele și legumele cultivate azi, atât de nesănătoase încât aproape că-mi vine să ling varul de pe pereți pentru a-mi asigura necesarul de calorii. Sau nici varul nu mai este ce-a fost odată?!
Dar nu doar organismul nostru se schimbă, ci și mintea noastră. Emoțiile, așteptarea, bucuria. Cu câtă răbdare și nerăbdare așteptam ca primul boboc de lalea să se deschidă, ce surpriză aveam în prima dimineață când simțeam mirosul zambilelor abia înflorite, cum alergam ca niște mânji cu pumnul plin de sare în grădină pentru a ne bucura de primele zarzăre atât de acre și amare, atât de bune.
Cum sarea ne absorbea emoțiile așteptării din palmă, cum întindeam în ea și praf, și soare și mâncare.
Cum mâncam cartofii copți în grămada de vrejuri uscate și arse, cu tot cu coajă, cu mai puțină coajă, cu mâini murdare de pământ, verzi și uscate, cum niciun microb nu ne îmbolnăvea.
William Glackens – Fata cu mere verzi
Pentru că așteptarea, cumpătarea, acceptarea naturalului scofâlcit și nu atât de productiv și frumos ca tot ce crește forțat azi, erau leacul, imunizarea, antidotul care neutraliza orice pericol.
Ne-au luat așteptarea, răbdarea, capacitatea de a ne bucura pe deplin. Era o poveste în așteptare, era emoție și cumințenie în răbdare și ceva durabil în bucurie. Și dacă trupul se va adapta, și o s-o facă, mintea noastră se va pierde. Ne vom hrăni ca niște zombi.
Avem acum de toate, acum. Vom avea și mâine de toate, dar toate vor fi contrafăcute. Fără ajutorul vremii, a ciclului firesc al naturii, doar prin controlul nostru n-are cum să crească ceva viu. Mâncăm naturi moarte. Va muri și așteptarea, vor muri și emoțiile, gusturile, vremea, timpul „a ceva”.
După noi, vor muri și amintirile, legăturile, gusturile și mirosurile care ne precizau un timp, o întâmplare, întâlnirea cu un alt om. Și chiar dacă avem acum de toate, nu înseamnă că ne bucurăm de timpul prezent. Înainte, când era timpul porumbului, a cireșelor, a castraveților, a fiecărei legume, a fiecărui fruct când și cum îi venea rândul, eram în stare să mâncăm până ne plesneau burțile. Pentru că „până la anu’…” era de așteptat. Acum nu, pentru că le găsim la aprozar. O lăsăm pe mâine…
Citiți și Cele mai nesigure alimente pentru consum
Dar cred că nu-i vorba doar de gust. Pentru că-mi aduc aminte cum strâmba bunicul din nas, cu lingura de magiun sub mustăți, spunând că nu mai este ca pe vremea lui.
Na poftim, înainte de vremea mea a mai existat o altă vreme! Și cică a lui tot a fost mai bună. O fi fost mai bună, nu zic nu, dar încă mă mai purtam ca el, credeam eu, încă mai știam să aștept, nici nu mai știu câte zile, să se facă magiunul, încă îl mai fierbeam în grădină cu vreascuri și alte resturi vegetale uscate în ceaunul care-mi ajungea până la brâu, încă salivam de poftă chinuindu-mă să desprind de pe marginea ceaunului magiunul încleiat. Încă mai era ceva, încă mai era cineva care să-și amintească că muncind și așteptând împreună cu natura va avea roade care nu doar hrănesc, ci dau și timp.
Cu toate astea am ajuns și eu să mă strâmb ca bunicul. Poate că și el se strâmba atunci la mine la fel cum se strâmbase bunicul lui la el. Nici nu vreau să-mi imaginez cum s-ar strâmba omul din peșteră… Poate că și nepoții mei se vor strâmba în fața nepoților lor tot așa. Și-i bine așa. Poate dacă vom continua cu strâmbăturile, nu va însemna doar că lumea s-a schimbat, întotdeauna în mai rău, va zice fiecare generație, ci înseamnă că odată am trăit ceva, și-i bine. Pentru că cel mai mare rău ar fi să ajungem să nu mai simțim nimic, să nu ne mai strâmbăm, pentru că asta ar însemna că n-am pierdut nimic, și dacă n-am pierdut mai poate însemna că nici n-am avut, n-am trăit, n-am simțit. Ăsta e cel mai mare rău.
Vremea celor care așteptau a trecut. Acum e vremea celor care nu așteaptă. Vremea celor care se plâng că n-au destul timp, dar se poartă de parcă nici n-au cu adevărat nevoie de el. Și după asta va fi o altă vreme. Pentru fiecare generație va fi în regulă, okay, normal, pentru că ce nu știi nu te doare, însă cel mai puțin bine e pentru cei prinși între două vremuri. Dar nu-i capăt de lume nici pentru ei, nu până le vine vremea și nu atât timp cât mai au amintiri frumoase, cu gust, cu miros, cu oameni și așteptare.
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oglinzile și energia din casă: cum influențează lumina și spațiul
Cum arată dieta pentru sănătatea inimii (după cardiologii elvețieni)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
