Cam ce-ar fi cazul să răspund când se îngrijorează vreunul că nu-s în toate mințile? Păi în majoritatea timpului nu sunt nici într-una singură atât cât ar trebui. A mea.
Să fii în toate mințile. O, Supremă Aroganță patologică.
Ce-mi veni cu subiectul ăsta? Păi, v-am spus. Tocmai am realizat că nu-s în toate mințile. Să nu-mi spuneți că voi sunteți, că nu vă cred. Că nu vorbim de una minte, a fiecăuia – îl privește ce face cu ea. Ci de toate. Așa, ca un stup perfect interactiv, nu unul cu o conștiință unică, ci unul în care toți sunt matcă. Cum ar veni: toată lumeaaa în toate mințileeee… Marș! (muzică militară pe fundal, desuuri dantelate de damă sub tunica generalului).
Înfricoșător.
Operatoarea de la telefonie mobilă e în toate mințile. Învățătorul e în toate mințile. Polițistul la fel. Preotul e în toate mințile. Te miri că nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Păi nu suntem deja noi, ubicuu, demiurgic, în toate mințile?
Sau n-am înțeles eu bine revelația. Că știți cum e cu profețiile și alte epifanii. Parcă-s făcute dinadins să nu pricepi nimic până când e prea târziu. De ce interpretezi, ne ceartă înțelepții. Păi dacă e interpretabil? Adică, dacă n-ai vrea să mai greșesc ca mototolul, zi-mi-o verde în față: o să se nască un băiat pe care o să-l cheme Vasilică Arghir, și el o să fie conductor de tramvai și într-o zi de miercuri la ora 14.30 o să dea peste tine înainte de stația Lujerului.
Bun, treceți cu vederea, a luat-o la zburdat puțin mintea. Oricum, treaba cu profețiile pare o glumă amară a universului la adresa tuturor sentienților în toate mințile.
Revenim.
Dacă n-am înțeles bine revelația, s-ar putea să nu fie vorba de ubicuitate (să fim în toate mințile în același timp). Ci de ceva de genul:
-”Auzi, fată, te las, că tocmai mă sună Angelica și nu mai știu totul despre ea de săptămâna trecută! Hai că ies. Paaa, tu, pa!”
Mai e aspectul repoziționării. Sau manevrării butoanelor. Cunoscut în expresia „a suci mințile”. Caz în care rămâi cu impresia că ești în toate mințile, dar cineva încearcă (și reușește) să le sucească precum o antenă parabolică, până prind alt post. Stați liniștiți, nu e așa grav cum pare. De fapt, aduce mult cu a avea un singur televizor și o familie numeroasă.
Buun. Ce mai facem cu mințile? Păi, le pierdem. Și nimeni nu le caută. Oricine face, la un moment în viața lui, efortul de-și căuta până și o pereche de ochelari de soare pierdută. „Mi-am găsit cheile” e o expresie comună. De „mi-am găsit mințile” n-a auzit nimeni. Nimeni nu le caută, nimeni nu le găsește.
Am încercat să fiu în toate mințile. Zău. Promit. E un efort colosal, plicticos peste poate și fără șanse de izbândă. Nici pe a mea (minte) n-am reușit să o ocup total, cum ziceam. Pentru că veneau mereu, de când mă știu, alții peste ea. Îmi spuneau ce gândesc, ce îmi place, ce nu-mi place. Chestii din astea naziste, totalitare. Chipurile, de despoți luminați. Deosebit. Oricine e luminat când se pune într-o lumină (bună). Și-mi spuneau ei numai chestii mici, din alea care încap ușor în minte. Fără capacitatea de-a livra vreo experiență năucitoare.
Așa că am rezolvat și cu ocuparea minții.
Rămâne să:
1. Continuu să-mi ies din minți.
2. Înceapă să-mi placă punctul 1.
3. Îmi re-ocup mintea, după ce-i dau afară pe intruși (asta e o întreprindere sisifică, dar o fată poate să viseze, bine?)
4. Încetez total a mai crede că sunt în toate cele 7 miliarde de minți – fără să calculăm morții – fie simultan, fie pe rând.
5. Fiu primul om din lume care-și caută mințile, dacă le-oi rătăci.
6. Interpretez vocile din cap ca pe niște fragmente de fișiere pe hard-disk (un fel de înregistrări-fantomă) și să le iau ca atare. A, și să inventez un soft de defragmentare, pentru astfel de situații.
Not the End, you Pixies.
Citiţi şi
Tu știi ce mai face copilul tău interior?
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
