Iuliu Maniu. Mihai Manoilescu. Gheorghe Bratianu. Corneliu Coposu. Lista e lungă. Se întinde pe câțiva pereți ai Memorialului din Sighetul Marmației. Iar acolo nu sunt toți. Aiud. Jilava. Gherla. Ostrov. Prea multe. Mă doare să le rostesc pe toate.
La închisoarea de la Pitești nu există ziduri cu numele “sfinților”de acolo. Dar există cărți. Declarații ale celor care au trăit cel mai inuman experiment al comunismului românesc: Fenomenul Pitești, despre care Soljenitin spunea că a fost mai îngrozitor decât Gulagul. Numai cine vrea rămâne surd si orb.
Cel puțin 180.000 de oameni nevinovați au înfundat pușcăriile comuniste, fiind condamnați sub incidența Articolului 209. Spun cel puțin, pentru că, printre atâtea gropi comune, cine să mai știe numărul exact?
I-am aflat pe câți am putut. Și continui să îi caut. Așa am înțeles că, a spune adevarul nu e o virtute. E o datorie. Față de cei morți si cei care se vor naște. Odată ce ai văzut gamelele de la Sighet, din care deținuții mâncau, în care se spălau și tot acolo erau obligați să își facă nevoile, orice lipsă pecuniară ți se pare ilară. Parcă revizuiești limitele umilinței. Când afli cum cei de la Pitești visau la o lamă pentru a se putea sinucide pentru că depașiseră de mult limita suportabilității fizice și morale, orice teamă de repercusiuni dispare.
Nu se prea vorbește despre ei. E prea multă frumusețe și demnitate în acea parte ascunsă a istoriei noastre. Pentru că, atunci când știi că esti frumos, ții capul sus. Nu poți să te târăști. Cum să îți mai fie teamă de moarte când citești despre Maica Mihaela Iordache, târâtă prin pușcării pentru că nu a renunțat la crezul său și s-a aruncat, la propriu, în fața puștii soldatului rus care intrase în mănăstire pentru a împușca icoana Maicii Domnului? Cu viața și-a apărat credința femeia aceasta. A murit împăcată și zâmbind.
Se tot încearcă să fim transformați într-un popor orfan. Prin demitizarea valorilor ni se reneagă dreptul la apartenență, la înaintași, la rădăcini. În acest fel, vânturile ne pot spulbera sufletul în cele patru zări. Sunt chemați la apel Ștefan cel Mare, Costantin Brâncoveanu, Eminescu, Mihai Viteazul. O listă întreagă. Sifilitici, curvari, bețivani, trădători de țară. Dragi istorici de duzină, mediocritatea voastră nu va fi transformată în excelență doar pentru că rostiți nume mari. Singura-mi bucurie e gândul că o să vă răsplătească eternitatea, ținându-vă în anonimat.
Mă paște și pe mine uitarea uneori. Că vine viața cu toate ale ei peste mine și îmi ține mintea și sufletul ocupat cu nimicuri. Și atunci mă duc în Cimitirul Eroilor Revoluției și aprind o lumânare. Nu pot să uit. Nu vreau să uit. Pentru că, atunci când va fi vremea, vreau să îi spun copilului meu povești despre Ștefan cel Mare și Sfânt, să îi citesc poeziile lui Eminescu și să îl învăț să îl iubească, să îl duc pe scările Catedralei din Timișoara și să îi spun că e plin acolo de îngeri care îl apără mereu și datorită cărora el e liber. Să spună, să facă și să creadă tot binele din lume.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
