Vă miraţi că iar s-a picat crunt la simulările de bac?
Chiar nu înţeleg de ce. De fapt, ar trebui să fie un subiect de mândrie naţională şi argument că de la Sarmisegetuza ne tragem, iar de la Râm am lăsat prea puţin să ne contamineze fibra naţională.
Despre daci ştim cu certitudine prea puţine: că nu aveau un alfabet propriu, că nu se îndeletniceau cu arta scrisului şi cea a cititului (ba din contră, că se punea un accent teribil pe oralitate), că se credeau nemuritori, că erau viteji şi neînfricaţi în luptă şi că Ovidiu s-a simţit atât de bine în mijlocul lor, încât a şi scris nişte poezii pierdute în limba lor. Şi că, după ce îşi depăşeau paharul de vin recomandat de medic, erau în stare a se lua la trântă şi cu ursul.
Restul, că au avut un trunchi comun cu romanii sau că nu au avut, că i-au exterminat până la unul romanii sau n-au reuşit asta, că sanctuarele lor încă ascund taine, că acel celebru cui dacic încă nu se poate replica în era tehnologiei moderne, că cetăţile lor aveau un sistem centralizat de evacuare a mizeriei menajere, că fost-au preaîndemânatici prelucrători de aur, că aplicau sau nu o formă rudimentară de vaccinare, sunt subiecte pe care istoricii or să le dezbată cu pasiune, până când s-or găsi dovezi mai limpezi care să tranşeze toate cele de mai sus.
Şi cum nu am suficiente dovezi materiale irefutabile pentru a mă putea implica într-o dezbatere despre subiectele controversate, o să cujet azi despre ce e cert, şi anume că dragostea de carte nu le-a fost virtute de căpătâi. Iar neamul românesc nu doar că a moştenit nedragostea de carte ca pe o virtute naţională transmisă ”den” străbuni, ci a şi cultivat-o cu înverşunare.
Ştiinţa de carte era văzută ca sminteală printre ţărani şi, printre boieri, încă mai rău era privită. Fiindcă un bărbat adevărat nu avea nevoie să ştie să buchisească slovele şi să afle ce secrete ascund, ci avea nevoie a putea ridica paloşul şi a sări la nevoie să îşi apere moşia. Iar dacă avea nevoie să trimită ştire cuiva despre vreun eveniment, atunci fie se trimitea vorbă prin oameni de încredere, fie se repezeau personal şi în fond şi la urma urmei, veştile puteau să mai şi aştepte. Cartea era pentru grămăticii domneşti, rău necesar, privit cu profundă suspiciune, ca nu cumva lipsa lor de bărbăţie să nu contamineze şi monahii ştiutori de carte, care oricum nu mai aparţineau cu adevărat lumii.
A trebuit să vină Ivireanul, călugăr georgian nebun întru Domnul, spre a se fonda prima Şcoală Românească de învăţătură. Iar părerea mea proprie (şi eretică), e că a preferat moarte mucenicească efortului sisific de a mai încerca să lumineze minţile fiilor de boieri. Maneaua care face coloana sonoră a filmului Aferim e sinteza superbă a acestei stări de spirit. ”Arză-l focul dascăl/Cum mă chinuieşte/ Umblă să mă-nveţe/Grecul păsăreşte.”, iar refrenul seamănă izbitor pentru urechea mea surdă cu un anumit cuvânt ce desemnează organul făcător de copii al muierii.
Dincolo de glumă, cuvântul cel mai important pentru mine este ”umblă”. Nu e ”cearcă” de la încearcă. Autorul a preferat să folosească arhaicul şi mult mai purtătorul de semnificaţii ”umblă”. Precum în Deuterom 23.14 ni se spune că Dumnezeu însuşi a făcut-o prin tabăra israeliţilor. Solomon însuşi 6.12 ne asigură că omul necinstit ”umblă” cu minciuna pe buze. Mai aproape de noi, Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca folosesc acelaşi verb, referindu-se la duhurile necurate scoase din om care ”umblă” fără a-şi afla liniştea.
Şi mi se pare că e atât de puternică alegerea acestui verb, fiindcă mă face să-l văd aievea pe sărmanul dascăl grec în purgatoriul pe care-l constituie sala de clasă cu elevi români.
Nu mă credeţi? Citiţi-l pe Creangă şi simţiţi disperarea ce se ascunde în spatele glumelor. Rememoraţi mărturiile despre cea gramatică a lui Măcărescu şi efectele ei dezastruoase asupra nevinovatului elev.
”Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miţi-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!”
Cum sintetizează Creangă, mai rar Efimiţo! Şcoala a fost şi încă este, în viziunea elevului, un cumplit meşteşug de tâmpenie şi, cum inteligenţa fost-a dăruită de Dumnezeu cu osăbire neamului acestuia, şcolerii încă se feresc de ea din toate puterile. Care prin baruri, care prin parcuri, care prin săli de internet, oriunde numai să evite pericolul reprezentat de învăţarea şi propagarea cuvântului scris.
Deci de ce vă mai miraţi? Copiii ăştia ar trebui să fie medaliaţi cu toţii pentru dedicaţia cu care propagă sacrele valori ale strămoşilor daci.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
