Bună, din nou! Bună, în sfârșit! Ți-am pregătit cafeaua. Așa cum îți place ție. „Italienească”. Scurtă, de două degete și cu două pliculețe de zahăr. Cam mult zahăr. O să faci diabet. Îmi place să-ți fac cafeaua. Îmi place să-ți simt privirea lacomă cum mă devorează și mă dezbracă de inhibiții și de realitate… îmi adulmeci părul, îți plimbi limba și buzele de pe lobul urechii, pe gât, pe ceafă, cobori încet pe șira spinării, poposești o vreme în gropițele de pe spate, apoi te unduiești pe fese. Ești și mai lacom, te simt! Zâmbesc în colțul gurii și aștept să văd cât îmi poți rezista. Ah, si nici măcar nu-mi bat capul să te seduc! Cobori pofticios pe coapse (te intrigă coapsele astea!), aluneci în scobitura genunchiului (pleacă de-acolo, mă gâdili), îmi mângâi gamba, te urci înapoi pe coapse și cobori din nou… îmi înconjori glezna și mi-o dezmierzi. Îmi alinți rând, pe rând degetele și…
– Vrei și lapte?
Tresari și mă fixezi cu privirea. Te-am întrerupt din visare, știu.
– Da! răspunzi rapid, scurt, hulpav și fără să respiri! Aaa… lapte… Mda… nu știu… cum vrei.
Mă întorc cu totul spre tine, mi-e teribil de cald! Plita asta! Face atâta căldură… Ți-e cald și ție. Ciudat, tu nu ești lângă plită. Cu toate astea, corpul ți-e scăldat în șiroaie subțiri și fierbinți de apă. Mă întreb, ce gust or avea?
Moment psihologic. Niciunul nu spune nimic. Doar ne fixăm cu privirea, unul într-altul. Ca doi psihopați. Doi nesătui. Doi drogați cu serotonină. Ești doza mea de serotonină!
De ce doar te uiți, prostuțule? Tu nu știi că-ți aparțin, fără să fi fost a ta, cu adevărat? Și ți-am aparținut dintotdeauna? Oare, ce ne-am spune dacă nu am tăcea? și cum ne-am comporta, dacă nu a fi consecințe?
Te uiți la mine. Mă uit la tine. Flămând ești. Flămândă sunt și eu. Ne mai uitam mult, ca proștii?
Cafeaua a dat în foc. Și eu. Și tu. Dă-o dracu’ de cafea! Dă-o dracu’ și pe ea! Și pe el! Ne mai uitam mult, ca proștii? Te ridici și mă cuprinzi în brațe (era și cazul!) unde e dormitorul? Ce dormitor? Aici, ce-are? Mi se aprinde un beculeț, alături de toți hormonii: dragostea e precum cafeaua: neagră, amară și fierbinte. Și dacă nu ești pe fază, să oprești focul la timp, dă pe dinafară. N-am oprit focul la timp. Nici nu aveam cum.
S-o savurăm, deci! La cafea, mă refer, desigur. Tu nu te-ai ridicat, de fapt, de pe scaun. S-au dus momentul psihologic, magia, atmosfera, zenul, fengshui-ul etc. La dracu’, și-așa nu se întâmpla nimic! Bine că doar stai și te uiți. Hai să ne uităm ca proștii! Și să trăim la fel. Tu acolo, eu aici! Ca proștii. Că nu erau destui pe lume!
– Ți-a plăcut cafeaua?
– …
– Ieși afară!
Guest post by Mihaela Balaban
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
