Nu ştiu când şi unde ne-am pierdut, dragostea mea, şi nu ştiu dacă, odată opriţi la mijlocul drumului, vom mai putea regăsi în noi puterea de a continua, de a merge până la capăt. Ne-am rătăcit printre cuvinte, printre o mie de stări, printre dragostea mea şi a ta, printre distanţele nemăsurate dintre noi, care făceau parte din povestea noastră.
Câteodată, obosesc să îmi mai amintesc de tine. Prin ochiul opac, afumat, al memoriei, retrăiesc cu o intensitate necunoscută poveşti mici care au fost parte din povestea noastră, pe altele nu mi le mai reamintesc, iar Tu pari un personaj al unei istorii uitate, care nu mi-a aparţinut niciodată.
Puteam face ceva cu viaţa noastră, dar amândoi am obosit, tu mai mult, pentru că nu ai mai avut putere să mergi alături de mine până la capăt. Pur şi simplu, m-ai abandonat, tocmai tu, cel care în prima noastră noapte, te-ai gândit că trebuie să mă aduci pe drumul cel bun.
Puteam face ceva frumos cu viaţa noastră, dar Tu, dragostea mea, nu ai mai avut nici timp şi nici răbdare să mă mai aştepţi, şi crud mi-ai fost sfârşitul.
Poate nu am să îţi înţeleg laşitatea de a nu-mi fi spus la timp adevărul. Dar cine oare hotărăşte dacă adevărurile au timpul lor?
Poate nu am să înţeleg de ce m-ai smuls cu totul din sufletul tău şi nu mi-ai dat înapoi viaţa mea, care, paradoxal, ţi-a aparţinut în ultimii ani?
Poate nu am să mă obişnuiesc cu tăcerea absurdă pe care ai ales-o, şi nici cu răul – iremediabil din păcate – aşa cum tu singur ai spus, pe care l-ai făcut, de astă dată conştient, voit, fără niciun regret…
Aş fi vrut ca Dumnezeu să îmi dea puterea pe care unii dintre noi o au: puterea de a uita cu desăvârşire că a fost un timp în care eram doar noi doi şi acum suntem doar Tu şi Eu, puterea de a anula toate lucrurile frumoase, de a cântări greşit, de a măsura binele şi răul, puterea de a continua în absenţa omului pe care acum ceva timp, pretindeai că încă îl iubeşti.
Dragostea noastră nu o să mă sfârşească. Voi continua să fiu aproape aceeaşi din momentul în care m-ai cunoscut, doar că sufletul meu, acelaşi care, cu ultimele mele răni, te-a iubit, nu va mai fi niciodată la fel.
Sufletul meu va găsi puterea să ştie că am rămas doar Eu, va şterge el singur, amărât şi pustiit, tot ceea ce a fost frumos, va măsura greşeli şi timpi pierduţi, îşi va pune ultimul rău iremediabil într-una dintre răni şi va şti : pe tine te-am iubit cu disperarea celui care nu mai poate ajunge la mal, pe tine te-am iubit până ne-am rătăcit…
Guest post by Loredana Bălănoiu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
