Cu ceva timp în urmă am avut un prieten foarte bun, confident chiar. Şi acest prieten apropiat al meu avea o iubită foarte frumoasă şi nespus de aprigă. Cu toate că între noi, de-a lungul anilor, nu a fost decât o relaţie platonică (măcar dacă ar fi fost şi altceva), femeia, bănuitoare din fire şi cu un ascuţit simţ al proprietăţii, a rămas cu convingerea, mult timp după ce istoria lor de amor s-a consumat până la scrum, că eu am jucat rolul variantei secunde şi înţelegătoare în toată această perioadă.
Mai în zilele noastre, m-am întâlnit în mod neplatonic cu un bărbat frumos şi nespus de suspicios. Felul meu rezervat de a fi îl interpreta drept negativism continuu, glumele mele mai puţin politicoase drept sarcasm, iar dorinţa mea de relativă independenţă drept lipsă de afecţiune. Măcar dacă ar fi fost aşa.
Departe de a face o cronologie a relaţiilor mele cu sexul ocrotitor, exemplele de mai sus mi-au confirmat bănuiala că adevărul nu are importanţă. Că felul în care se desfăşoară în realitate evenimentele nici nu contează. Ceea ce predomină este povestea din mintea fiecăruia. Ce crede fiecare că s-a petrecut. Şi, oricât de pregătit te-ai prezenta la masa discuţiilor, gata să-ţi expui argumentat versiunea, chiar dacă legile universale, morale şi etice sunt cu tine, e posibil să nu-ţi poţi determina interlocutorul să renunţe la partea lui de adevăr.
foto: Emilian Chirilă
Multă vreme m-am frământat foarte tare. Voiam să cred că, dacă tot ceea ce spun e pe deplin susţinut de date şi fapte concrete, dacă acuzaţiile mele se bazează pe lipsa de adevăr a unor afirmaţii sau pe inconstanţa unor comportamente, dacă îmbrac o rochie bine croită şi fac să răsară un zâmbet telegenic, am şanse de câştig. Am obosit. Şi nu e genul de oboseală pe care îl simţi, de exemplu, după ce patinezi în sus şi-n jos câteva ore pe un pârâu complet îngheţetat; nici cea care vine odată cu rezolvarea unei probleme de geometrie plană, în care soluţia a fost mereu sub ochii tăi; nici măcar soiul acela de sfârşeală plăcută care-ţi cuprinde sufletul după ce stai o noapte-ntreagă de vorbă cu o prietenă din copilărie. Nu. E ca şi când constaţi că nu te mai ţin mintea, inima şi trupul.
Stau departe de masa tratativelor. Nu mai trag de balanţă ca s-o echilibrez, nu mai arăt cu degetul, nu mai repet argumente în miez de noapte. Rămân însă la partea mea de adevăr. We have agreed to disagree.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
