M-am îndrăgostit ca o naivă de un bărbat care nu este al meu şi care nici nu cred că o să fie vreodată… Clasic, nu?
Mi-aş fi dorit să nu scriu despre asta, ci despre cât de fericită sunt cu el şi cât de bine ne este împreună. Însă realitatea este alta!
Ne-am întâlnit în aprilie anul acesta, a venit de la 100 şi ceva de kilometri doar pentru a ne vedea şi a petrece câteva ore împreună, pentru a ne cunoaşte puţin mai bine… O întâlnire senzaţională, nu-mi mai amintesc de când nu m-am mai simţit atât de bine în compania unui bărbat… A venit însoţit de un superb buchet de trandafiri albi, am trecut peste formalităţi şi am decis să mergem la un restaurant pentru a mânca ceva (mai mult el, căci eu n-am putut să înghit mai nimic din pricina emoţiilor)…
La restaurant, s-a purtat foarte galant, la intrare mi-a deschis uşa ca un adevărat gentleman, mi-a tras scaunul, a rugat-o pe domnişoara care ne-a servit să întrebe la bucătărie dacă totuşi nu pot face la cerere un desert de post, a achitat nota de plată, deşi am insistat să plătim nemţeşte, mi-a făcut complimente etc.
Am vorbit despre atâtea lucruri, am râs cu poftă, am constatat că am putea vorbi şi am putea râde ore în şir, fără a ne plictisi… Ne-am făcut promisiuni, am vorbit despre job-ul meu şi despre profesia lui şi, pentru prima dată, el a fost singurul care mi-a deschis o nouă perspectivă, pe care, la câteva luni de la „despărţirea noastră virtuală”, am luat-o serios în calcul…
El este omul căruia îi datorez mulţumiri pentru decizia pe care am luat-o şi pentru drumul pe care îl urmez acum…
Întâlnirea a fost una minunată pentru amândoi, însă, cu toate acestea, am reuşit performanţa de a ne „certa” a doua zi după ce ne-am cunoscut. Nu ne-am auzit timp de o săptămână (amândoi suntem posesorii unor orgolii imense, ce-i drept al lui e mai mare decât al meu), dar, cu toate acestea, el a fost cel care a făcut pasul spre „împăcare”, deși, într-un final, tot la „despărţire” am ajuns.
De data aceasta, a durat două luni, poate chiar două luni şi jumătate (timp în care m-am gândit zilnic la el, m-am străduit să ţin minte doar momentele şi situaţiile mai puţin plăcute, tocmai în ideea de a-l uita, însă n-am reuşit, dovadă că scriu acum despre el…).
După aceea, au urmat câteva conversații fade, lipsite de sens, nepăstrând nimic din discuţiile noastre savuroase, interesante şi libere de altădată.
Recunosc că la ultima noastră discuţie eu am fost cea rece, tranşantă şi tăioasă, i-am spus că sunt cu cineva (înainte şi el îmi spusese acelaşi lucru, că momentan este „luat”) şi am încheiat într-o notă uşor discordantă: el îşi imagina cum mi-ar sta ca „mireasă”, iar eu, dându-i drept răspuns titlul unei melodii: „Povestea noastră – Direcţia 5 feat Delia”…
De câteva luni, mă aflu de cel puţin două ori pe lună în acelaşi oraş cu el, oraşul lui, însă el nu ştie acest lucru…
Probabil unul din cele mai grele lucruri din lume este să fii atât de aproape de un om şi totuşi atât de departe… Cea mai mare pedeapsă pentru două persoane care pentru o vreme și-au aparţinut una celeilalte (şi vorbesc aici doar din punct de vedere spiritual şi sentimental), este să se afle la câţiva kilometri sau poate metri distanță și să nu se poată vedea…
Şi poate că asta este şi pedeapsa noastră: să fim în acelaşi oraş, dar să nu ne putem vedea…
Şi, dacă vreţi, pedeapsa mea este de două ori mai mare, căci, spre deosebire de el, eu ştiu acest lucru…
Cred însă cu tărie că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple şi dacă Dumnezeu ne-a creionat un viitor şi un destin împreună, cu siguranţă aşa o să fie!
Dragi cititoare, îmi permit să vă dau un sfat: atunci când întâlniţi o persoană şi sunteţi convinse că este sufletul vostru pereche, faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a-l păstra. Pentru că numai riscând puteţi rămâne fericite o viaţă întreagă!
Mi-aş dori ca toate poveştile frumoase de dragoste să fie cu happy-end, însă pentru asta trebuie să luptăm împreună (şi tu, şi eu, şi el, şi ea, şi noi toţi)!
Guest post by Loredana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
