Pe Joy am găsit-o pe internet. Avea ochii mari. Aproape mai mari decât fața. O țineau într-un grajd, împreună cu vacile. Era slabă și speriată. De cum i-am văzut poza, am știut că o vreau. În primul rând, m-am pierdut în ochii ei negri, puțin triști. În al doilea rând era boxer. De când îmi doream eu un boxer. Dar totul vine la momentul potrivit.
M-am urcat în mașină și m-am dus după ea. I-am dat banii proprietarului și am luat-o în brațe. Am strâns-o la sân și i-am spus: ”Nu îți fie teamă. De acum o să fii fericită. Mergem acasă”. De cum am pus-o în mașină, pe scaunul din dreapta, a adormit. Ca și cum în cele șase luni în care trăise în grajdul ăla nenorocit așteptase doar momentul în care, în sfârșit, ar fi putut să se întindă, liniștită, și să doarmă.
Am ajuns acasă. Era speriată. Nu recunoștea locul. Am luat-o în brațe și am pus-o în pat, lângă mine. Toată noaptea a dormit cu capul pe gâtul meu. Să îmi simtă căldura pielii și inima, bătând. Orice ființă, pe lumea asta, are nevoie, pentru a fi pe deplin liniștită, de piele caldă și o altă inimă bătând lângă a ei.
Știți cât a durat starea asta melancolico-tristo-suferindă? Vreo… până a doua zi. Ca o mamă de câine responsabilă, dimineața am plecat la serviciu. I-am explicat că trebuie să muncesc, ca să îi pun boabe pe masă, că ea trebuie să fie cuminte, să roadă rezonabil și nu care cumva să împrăștie prin toată casa pământul din ghiveciul ficusului.
Știți, orice mamă simte când ceva nu e în regulă. Pe la ora două a început inima să îmi bată mai tare, și aveam o stare așa, de neliniște. Cum am un serviciu foarte flexibil, am luat laptop-ul în spinare și m-am dus să lucrez de acasă. Cu mâna tremurândă am băgat cheia în ușă. Am tras o gură puternică de aer, mi-am făcut curaj și am deschis ușa. Instinctul nu mă înșală niciodată.
Eram lumea ei
Hai, spuneți voi ce credeți că am găsit în casă. Tot ce vă imaginați e prea puțin. Frigiderul deschis, laaaarg. Oale, fructe, legume, ouă, lapte, iaurt, prin toată casa. Pe pereți, pe covor, prin pat. M-am întrebat dacă așa arată sfârșitul lumii. Practic, dacă cineva ar fi intrat în casă, ar fi putut citi liniștit meniul zilei pe pereți.
Dar cine mă privea cu ochi veseli, dând din coadă și cu limba scoasă de un cot, că doar muncise atâtea ore? Daaaaa, Joy. M-am strecurat printre alimentele din pat, mi-am găsit un loc unde să mă așez, mi-am pus bărbia în pumni și am privit-o în ochi: ”Cam așa o să fie de acum încolo, nu e așa? Cel puțin câteva săptămâni, nu?” ”Da! Da! Da! Nu-i așa că e frumos cum am redecorat casa?”, mi-a răspuns cu privirea. ”Nu e așa, Joy. Nu prea e așa. Dar ce-om face? Doar nu ne omorâm. Asta e”.
Vreau să vă spun că de atunci încolo, am încercat toate metodele pentru a bloca frigiderul: cu butelia, cu bicicleta, cu coșul de rufe. Nimic. Joy avea voință și cred că mai avea niște spiriduși prieteni care o ajutau să deschidă frigiderul. Bineînțeles că în două săptămâni a trebuit să îl arunc, pentru că se stricase. Ceea ce nu e rău. Mi-am cumpărat altul. Frumos, performant, modern, cu dispozitiv pentru apă, pe ușă. L-am comandat de pe net, pentru că cine mai avea timp și curaj să plece de acasă și să colinde magazinele?
A durat ceva timp până am îmblânzit bestia. Dar vă spun. Orice ar fi făcut, seara, când mă întindeam în pat și mi se așeza cu capul pe piet, mă privea în ochi cu toată iubirea din lume și mă lingea pe mână, orice rău de peste zi dispărea. Au fost momente, în zi, când am regretat că am luat-o. Nu a fost ușor. Dar totul dispărea când ajungeam acasă și îi vedeam fericirea din ochi, privindu-mă. Eram lumea ei. Iar eu nu îmi mai pot imagina lumea fără Joy.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
