seară, după ora de culcare, intru în camera fiică-mii ca să-mi recuperez papucii de casă (pe care tot domnișoara mi-i „împrumutase” în cursul zilei) și dau peste dânsa cu ochelarii pe nas. Voia, pesemne, să-și continue lectura romanului început cu câteva ore mai devreme și pe care ora de culcare i-o întrerupsese brutal. „Le mystère de la princesse russe” e a doua carte pe care o citește week-end-ul acesta. De vineri a mai dat gata și „La petite fantôme” a lui Otfried Preusseler.
Deci Alex citește pe ascuns… Mă întrebam dacă ar trebui să o cert sau să o pup. Și eu fusesem un copil care citea pe ascuns și ea știe bine această poveste, în parte de la mine, în parte de la mama care-mi găsea în copilărie cărțile sub pat. Așa că, fără să mai comentez, i-am luat cartea și i-am spus noapte bună.
Acum să nu credeți că mă plâng. Au contraire, îmi vine să sar în sus de bucurie că am un copil avid de citit. Dacă o compar cu copilul care era înainte de a ajunge în Franța…
Până acum un an jumătate, Alex era un copil lipit de televizor pe care cărțile nu-l impresionau prea mult. Avea o grămadă de cărți în bibliotecă, pentru că-i cumpărasem mai multe colecții de cărți de povești, editate în format elegant, cu imagini colorate și atractive, dar televizorul permanent aprins nu o lăsa să se desprindă de desenele animate. Așa se face că desenele animate începeau încă de când deschidea ochii dimineața și continuau, cu mici pauze, după revenirea de la școală până aproape la ora stingerii. De citit, citea, dar mai mult de gura celor mari și fără tragere de inimă.
Lucrurile s-au schimbat după venirea ei în Franța: desenele animate sunt în limba franceză și ea nu înțelegea o boabă. A început școala, a început să învețe limba și timpul pentru televizor s-a diminuat până aproape de zero. Ce-i drept, aici televizorul șomează cu zilele, iar Alex a început să aibă alte domenii de interes.
De cum a venit, o mulțime de prieteni i-au dăruit cărți și biblioteca ei s-a umplut rapid. La școală nu se lucrează numai cu manualele. Au o bibliotecă a clasei și, în paralel, citesc și analizează diferite lucrări adaptate vârstei lor. Temele sunt variate și Alex a citit alături de colegii ei mult mai avansați în limba franceză, tot felul de lecturi: despre incași, despre animale, despre revoluția franceză și câte și mai câte. Acasă avea de completat fișe de lectură pentru fiecare capitol, de răspuns la întrebări pentru a demonstra înțelegerea textului sau de explicat anumiți termeni noi.
În plus, în cursul anului, în toată școala primară s-a desfășurat un concurs de lectură. Fiecare elev a citit toate cele 6 titluri înscrise în concurs. Au completat fișe de lectură pentru fiecare lucrare. La sfârșit, fiecare a votat democratic pentru a desemna primele trei cărți. Alex a început mai târziu decât ceilalți, însă a recuperat și a votat alături de toată lumea. Din păcate, cartea ei preferată nu a ieșit învingătoare.
Cam în aceeași perioadă, am înscris-o la mediatecă și a început să împrumute cărți. A început ușor, cu benzi desenate (cum a fost colecția „Le carnets de Cerise”) și a trecut ulterior la lecturi pentru începători. A citit printre altele o colecție de vreo 22 de cărți împrăștiate în bibliotecile din diferite cartiere ale orașului. Le căutam pe internet, ne urcam în mașină și plecam spre biblioteca buclucașă. Ne întorceam victorioase și felicitate pentru efortul de a veni de departe după cărțile mult dorite. Ca o paranteză, aș spune că pentru ca un copil să citească efortul și exemplul celor mari sunt esențiale. Nu-i poți cere copilului să citească, atâta vreme cât tu ca părinte nu ai mai pus mâna pe o carte de când ai dat terminat școala.
Și dacă prețul cărților este un obstacol, aici totul este făcut ca să încurajeze copiii să citească. Nu pot să nu observ diferența dintre bibliotecarii de aici și o parte din bibliotecarii români care se comportă ca niște gardieni ai cărților. Îmi aduc aminte în particular de o bibliotecară de la Biblioteca Central Universitară de la Iași. Eram în primul an de facultate și aveam de prezentat pentru un seminar tratatul de pedagogie generală a lui René Hubert. Nu mai știu dacă era ediția din 1946 sau cea din 1961, însă ce e sigur e că această carte, editată în limba franceză, nu se putea studia decât la sala de lectură. Cum toate locurile de la sala 1 erau ocupate, mi-am luat cartea și am căutat un loc la sala 2, care se găsește un etaj mai sus. Când m-a văzut bibliotecara sosind cu tratatul în brațe, era să facă apoplexie:
„De unde vii cu cartea?
De la sala 1, îngaim, începând să înțeleg din tonul doamnei c-am facut-o lată.
Și ai venit singură cu cartea pe hol?
Da, doamnă pentru că nu mai erau locuri la sala 1.
Nu este posibil așa ceva! scrâșnește doamna printre dinți. Nu iei cartea pur și simplu ca sa te plimbi cu ea pe hol. Nu e voie!!!” Nu vă mai spun ce săpuneală mi-am luat…
Cine a trecut pe la biblioteca universitară de la Iași știe că până să ajungi la cărți, te mănâncă bibliotecarii: că ai de căutat printre mii de cote, că dai comandă și aștepți cu orele sfântul lift să ți le aducă de sus, să te strige doamna bibliotecară, să-ți înmâneaze lucrările, de multe ori cu pagini lipsă sau cu mâzgălituri. Așa-i la noi, cititorii nu respectă cărțile și bibliotecarii nu respectă cititorii.
Altfel stau treburile aici, începând de la bibliotecile universitare până la bibliotecile municipale. De exemplu, înscrierea la Mediateca orașului este gratuită pentru copii, iar această înscriere dă dreptul de împrumut în oricare din bibliotecile secundare. Cărțile sunt la vedere, expuse pe rafturi, la îndemâna tuturor. În zona dedicată copiilor, totul e colorat, spațiul e primitor, muzică în surdină, covoarele sunt groase și cei mici stau tolăniți cu cărți pe jos. Dacă ai întârziat, nu te ceartă nimeni. Bibliotecarii sunt drăguți și răspund cu amabilitate la orice nelămurire. Când pleci de la mediatecă nu-ți dorești decât să revii.
Așa a început Alex să aprecieze cărțile. Citește în fiecare zi, din proprie inițitivă, cu predilecție seara, înainte de culcare. De ziua ei, am inclus un prim volum dintr-o nouă colecție. Cum se apropia de final, i-am cumpărat volumul doi, apoi volumul trei… și de fiecare dată o nouă carte e o mare bucurie. A terminat deja primele cinci, al șaselea ar trebui să apară peste trei luni. Nu mai are răbdare și până atunci citește ce se găsește la bibliotecă. Și Slavă Domnului, are de unde alege…
Acum să nu vă închipuiți că numai asta face. În restul timpului merge la școală, își face temele, merge la înot, învață să cânte la chitară, ascultă muzică, se joacă, se plimbă cu bicicleta, ajută la treburile casnice, se vede cu prietenii, călătorește… e un copil fericit.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
