La fel ca rochiile de seară sau fracurile afișate pe covorul roșu, scandalurile sunt nelipsite de la Cannes, ca o furtună care întunecă temporar cerul de deasupra croazetei și fără de care festivalul parcă nu poate funcționa. A învățat-o pe pielea lui și regizorul Idrissa Ouedraogo din Burkina Faso, care a câștigat premiul special al juriului în 1990. Îmbrăcat într-un costum tradițional care arăta mai degrabă ca o pijama decât ca un frac, câștigătorul n-a fost lăsat să intre în sală. Ce a avut de spus după ce nu și-a putut auzi numele rostit dinăuntrul Palais du Cinema? O lecție auzită de la bunicul său: „Fiule, dacă mergi într-un loc unde toți se poartă ca niște nebuni, fă la fel. Trebuie să aibă ei un motiv bun.”
În 2011, când Lars von Trier a scăpat niște glume deplasate în timpul conferinței de presă pentru filmul Melancholia, doza necesară de scandal a fost asigurată. Regizorul danez a fost declarat atunci persona non grata după ce a susținut că îl „înțelege” pe Hitler, deși „a făcut niște lucruri rele”. Decizia de a nu-l mai primi acolo a fost între timp anulată și faptul că noul său film, “Nymphomaniac”, nu se regăsește pe lista celor 20 de pelicule înscrise în competiție nu e o conspirație, pentru că filmul pur și simplu n-a fost gata la timp. De altfel, fanii lui von Trier s-au obișnuit cu reacțiile cel puțin curioase: cineastul danez l-a acuzat pe președintele juriului de la Cannes din 1984, când “The Element of Crime” n-a reușit să ia decât un premiu tehnic, că i-a furat victoria. Iar în 1991, când a primit doar premii de consolare, a aruncat diplomele și l-a făcut pe Roman Polanski, atunci la cârma juriului, pitic.
Care să fie sursa scandalului de anul acesta? Editorialistul Tim Robey de la The Telegraph remarcă faptul că, dacă anul trecut în competiția oficială n-a fost inclusă nicio femeie, fapt ce a dus la proteste din partea feministelor, anul acesta s-a găsit totuși una. Este vorba de Valeria Bruni-Tedeschi, sora vitregă a Carlei Bruni. În plus, bijuterii în valoare de peste un milion de dolari, care ar fi trebuit să strălucească la gâtul și urechile vedetelor de pe covorul roșu au dispărut ca prin farmec de când a început festivalul. Dar parcă nu e de ajuns, nu? Mai ales când ne uităm în urmă.
În 1959, filmul „Hiroshima mon amour” a fost retras din cadrul festivalului pentru a nu-i ofensa pe americani. Șapte ani mai târziu, „La guerre est finie” avea parte de același tratament, din cauza spaniolilor. Tot în 1966, „Bătălia pentru Algers” a stârnit un scandal politic după ce a fost respins din cadrul festivalului. Filmul, care descria conflictul pe care guvernul francez l-a negat inițial, a ajuns apoi să fie proiectat la Veneția, unde a și câștigat Leul de Aur, ceea ce a stârnit proteste din partea delegației franceze.
În timpul revoltelor studențești din mai 1968, protestatarii au cerut întreruperea festivalului de pe Coasta de Azur. Regizorii de frunte ai cinematografiei franceze au organizat imediat o conferință de presă, iar Jean-Luc Godard a insistat că singurul mod prin care industria poate arăta că e solidară protestului este să oprească imediat orice proiecție. El și Francois Truffaut s-au agățat chiar de cortina din sală, ca să încerce să oprească festivalul. Nu toată lumea a fost de acord, dar dezbaterea a fost atât de aprinsă încât regalul cinematografic a fost în cele din urmă anulat.
Și câștigătorii au furnizat momente jenante. În 1985, același Godard s-a trezit cu o plăcintă aruncată în față. A avut o reacție extrem de amuzantă, declarând: „Este răzbunarea cinematografului mut față de filmele vorbite”. Iar atacatorul, belgianul Noël Godin, a scris apoi o autobiografie intitulată „Cremă și pedeapsă”. În 1987, când drama „Under the Sun of Satan” a lui Maurice Pialat a câștigat marele premiu, sala a început să-l huiduie pe regizor, spre surprinderea tuturor. Răspunsul lui? Degetul din mijloc ridicat și mesajul: „Nici mie nu-mi place de voi.”
Au fost și certuri între membrii juriului. În 1997, la un an după ce Mike Leigh a câștigat râvnitul Palme d’Or pentru „Secrete și minciuni”, a fost invitat să facă parte din juriu. La final, a avut numai cuvinte de laudă pentru toată lumea, exceptând-o pe Isabelle Adjani, președinta juriului, pe care a numit-o „una dintre cele mai viclene nenorocite de primă clasă”, adăugând și că nu e nici prea deșteaptă.
Citiţi şi
Jean-Luc Godard și două filme de weekend
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
Suntem dispuși să ne căutăm inimi de… tinichea?!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
