Una dintre acele zile. Mă trezesc devreme, nu mai pot dormi, îmi caut pe youtube ceva pozitiv de ascultat, și în mai puțin de jumătate de oră încep și plâng. E un text motivațional despre un copil și învățătoarea lui… Ăsta-i punctul de plecare, de aici îmi zboară gândul la copii, la limitări, la singurătăți, la timp trecut, căsnicii și relații eșuate, dar și la relațiile fericite ale altora. Și-mi spun cu blândețe că trebuie să treacă timpul să mă vindec.
Dar încep din nou, în mintea mea, un dialog cu mama ta în care îi explic motivele despărțirii noastre. Și după aceea, unul „rațional” cu tine în care îți aduc numeroase argumente despre cum n-ai greșit, ci te-ai comportat cum ai simțit, aproape patru ani de zile ai preferat să ai pe cineva lângă tine pentru a nu fi singur, dar fără să iubești cu pasiune, căci altfel te-ai fi manifestat, și aș fi simțit-o. Eram suficient de „interesantă” să-ți ocup timpul, prea puțin pretențioasă și modestă, acceptând că sunt mereu pe locul doi după fiica ta, și deci ușor de conviețuit cu mine, deloc costisitoare, dar nu destul să te atrag, să vrei să-ți faci planuri mărețe de viitor, să faci eforturi să mă ții lângă tine.
Îți mai explicam cum mă enervează că mă acuzi de „abandon”, deși tu nu ai fi catalogat abandon încheierea relațiilor dinainte; de ce nu pot să cred în „drăgălirea” panicată, forțată, când n-a existat atâta vreme una firească, de ce nu e suficient să „mă placă” Daria atâta vreme cât investiția emoțională, și nu numai, trebuia să conducă la mai mult, de ce…, de ce… și iarăși reproșuri. În mintea mea. Otrăvindu-mă pe mine, căci ele n-ajung la tine, oricum nu atât de des pe cât le ruminez eu. Și încerc, din nou, să las deoparte reproșurile, să nu mă mai paralizeze.
Tu suferi acum, mai vocal și mai manifest decât mine, dar doar în prezența mea. În schimb, vorbești cu diverși și le prezinți situația, în așa fel încât lumea îți spune „fuck it, nu merită”. Ai tăi reacționează subiectiv, la cum prezinți tu situația. Încerci să mă convingi că te-ai schimbat și că vei face lucrurile altfel decât până acum, că „ai greșit”, că o să mă (re)cucerești, dar de o lună (astăzi) nu faci nimic în sensul ăsta, decât un spectacol aiuritor când ne întâlnim, că nici nu știu ce să cred, pomenești de empatie cu sinucigașii, mă sperii și mă ții în priză continuu, cum ai coșmaruri, nu poți dormi, deși eu am mai puține ore de somn la activ decât tine, încât nu mă pot concentra la ce simt și la motivele pentru care am plecat și la ce e de făcut de-acum înainte.
Și ții continuu mâna pe telefon, și ieși în balcon să mai scrii ceva. Cuiva? Poate. Nici tu nu ai timp de pierdut, și în mod cert, cum prevedeam de mai demult, nu vei mai fi „single” pe facebook pentru mult timp. Nu știi să-ți asumi singurătatea. Păcat. Pentru că în felul ăsta, și următoarea va suferi că n-ai știut să închei, în primul rând cu tine, relațiile de dinainte.
Timpul e tot mai prețios, nu-l mai pot irosi. Gata, nu mai fac, nu mai zic, nu merit, tu ești un suflet bun, am greșit poate eu că n-am plecat mai devreme, toate argumentele (nu reproșurile) astea erau evidente, doar, de mai bine de doi ani. Să accept că n-am fost destul! Sau poate am acceptat asta prea devreme… Eram obișnuită să fiu cea mai. Fir-ar, destul e destul!
Cu ochii roșii, nedormită, mă îmbărbătez să mă duc la serviciu. Una din acele zile. Seamănă cu ieri!
Dar trebuie să fie rău ca să fie mai bine, pentru că viața mai are să-mi arate cât e de frumoasă.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
