Aș vrea să povestesc cuiva despre tine, de fapt, despre noi. Dar cui să-i spun un asemenea secret? Cum să am curajul să spun că la patruzeci și ceva de ani iubesc din nou? Cu ce să încep și cum să mă justific? În ce să găsesc scuze? Cine e de vină că viața nu mi-a oferit, până în prezent, nimic din ce am sperat?
Tu nu trebuia să apari în viața mea, doar așa, ca să-mi prezinți reversul medaliei, ca să simt eu că există și bărbați adevărați, care știu să iubească sufletul unei femei. Tu, cu ochii tăi adânci și misterioși ca marea, mi-ai oferit atât de putin, dar atât de profund, atât de perfect…
Nu aș vrea să știu ce simți pentru mine, fiindcă atunci s-ar rupe vraja, ar pleca speranța că însemn și eu ceva pentru cineva. Prefer ca, în fiecare zi, să mă gândesc pe ascuns la tine și să tresar de bucurie la gândul că azi te voi întâlni si că mă voi scălda în adâncul ochilor tăi, fără ca tu să știi asta. Fără ca tu să știi că număr ceasurile până la întâlnirile noastre, de-a dreptul oficiale. Fără ca tu să știi în ce abis m-ai atras și cum mă chinui ca să ies de acolo, doar ca să mai petrec cu tine încă un amărât de ceas.
Mi-era așa de bine fără să te știu, gustând în fiecare zi din amărăciunea vieții mele, petrecându-mi veșnica singurătate în doi. Și apoi, ai crezut tu de cuviință că e bine să mă înalți pe piscuri luminoase, să sorb cu nesaț din nectarul cu gust de munte, apoi să mă privești cum mă prăbușesc sub valurile nemiloase ale ochilor tăi, savurând sarea din adâncuri.
Ți-a spus vreodată cineva că în ochii tăi se văd corăbiile iubirii? Sau poate le văd doar eu? Ți-a spus vreodată cineva că gura ta este arca perfectă spre țărmul fericirii? Ți-a spus vreodată cineva că pe brațele tale se leagănă speranțele întregii omeniri? Ți-a spus vreodată cineva că sufletul tău este cel mai prețios balsam? Ți-a spus vreodată cineva că gândul la tine poate fi cel mai sofisticat somnifer? Că lacrimile tale, trecute peste infinitele pietre ale suferinței mele, sunt râul învolburat în care mă zbat?
De ce mă pedepsești să nu-ți pot spune toate astea? Dar nu-i nimic, e bine așa, e bine să nu știi, căci dacă ai ști, ți-ar face rău…. Dacă ai ști, nimicul din relația noastră nu ar mai exista. E bine să nu fie nimic, să avem așa, o înțelegere tacită, să nu vrei să știi cât de mult te iubesc, să nu vreau să știu cât de adâncă e prăpastia.
Atâta te rog: nu opri cât de mult timp poți muzica inimii tale, păstrează același ritm egal și lasă-mă și pe mine să dansez într-un colț stingher al ringului. Promit să nu te invit la dans niciodată!
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
