Bună ziua, numele meu este Andrei Crăciun, am treizeci de ani și am încercat, fără să reușesc, să ajung ziarist. Am întâlnit multe femei pe drumul străbătut. Le-am scris în ziare, iar după ce ziarele au murit, le-am scris pe pereții noștri virtuali, amăgindu-mă că acele cuvinte îmi vor supraviețui. Am întâlnit poete bătrâne și poete tinere, am întâlnit și curve și fecioare, mari actrițe m-au găzduit în apartamentele proprii, am văzut cândva chiar o femeie în fața ultimei treceri. Ea nu mai vedea de mult. Își fixa către mine ochii aceia albi ca și cum ei ar fi putut să îi mai spună cine sunt și ce caut acolo, la capătul lumii.
Femeile au fost generoase cu mine, mi-au relatat viețile personale, iar eu, conștiincios, le-am înregistrat pe reportofon, le-am transcris, le-am publicat și n-am putut să le uit. Am devenit, cu timpul, arhiva acestor voci. Nu e ușor să fii arhiva unor voci străine, cum nu e ușor nici să fii arhiva unor tăceri străine.
Iar pe măsură ce viața devenea tot mai mizerabilă și cerul tot mai întunecat, m-am agățat de unele dintre aceste femei adevărate ca de o ficțiune. Ca să fie clar, aș vrea să menționez că posed o înclinație naturală spre patetism, spre exagerare, ceea ce îi lasă pe interlocutorii mei să creadă că sunt pe jumătate nebun. Au dreptate, dar doar pe jumătate.
În drumul său către alb, părul meu e deocamdată gri, îndeosebi tâmpla stângă. Privit de aproape, arăt întocmai ca un perete care stă să se prăbușească sub povara igrasiei. Las în urmă insuportabila senzație de improvizație. Va trebui să vă obișnuiți cu mine așa.
Dar am mai avut și alte încercări. Nu toată viața am căutat femei pe care să le scriu. Am trăit ca un om. Un poet pe nedrept socotit minor constata odinioară că el a inventat poezia și că, așa, nu mai are inimă. Poetul pe nedrept socotit minor avea dreptate.
Am călătorit mult, mi-au plăcut mai ales porturile, cu toate ale lor. În porturi, femeile sunt mai ascuțite, întocmai ca niște cuțite. Numai cine le întâlnește înțelege unele cicatrici care mi se văd mai ales în privire.
Am fost și eu în ultima cameră din inimă, am iubit și poate că uneori nici măcar n-am fost singur pe drumul acesta, am intrat și în bordeluri, și în cluburi de noapte, am vagabondat prin parcuri de pe alte continente, mi-am notat fragmente de întuneric pe șervețele și sunt provincii întregi pline de șervețelele mele pierdute.
M-am îndrăgostit până și de personaje de literatură, de pildă câteva anotimpuri am trăit pentru violonista Florence din “Pe plaja Chesil”. E foarte probabil să îi fi scris cândva o sonatină care nu i-a parvenit, mai ales că nici nu avea cum.
N-am câștigat niciun război cu nicio femeie, fiindcă, laș, curajos sau doar înțelept, nici nu am luptat în vreunul. Mi-am iubit întotdeauna femeile până la adevăr. Las, de-acum, aici, cronica acestor întâmplări. E tot ce mai poate face un om care a fost în larg, în furtună, dar a avut norocul să găsească și farul spre casă. La sfârșit, mă voi săvârși tot din dragoste.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
