E argintiu. Și nu așa, gri și tăcut că metalul, ci viu și schimbător în lumină, ca apa desprinsă – picătură cu picătură – din gheață. Îl mângâi, încercând să-i cumințești țepii mărunți sub palmă. Ce amuzant, cum te întorci, vrei – nu vrei, către copilărie. În amintiri, în stângăcii, în felul în care cei din jur încearcă să te protejeze clipă de clipă.
Atunci era, desigur, mult mai simplu. Te trezeai mirosind a lapte proaspăt și dulce, cu obrazul rotund înfundat în pernă și clipeai mărunt în soare. Erai trimisă să te speli pe dinți, erai îmbrăcată de joacă și expediată în curte, cu o tartină de pâine caldă cu dulceața de căpșune curgând peste margini, pe mână prea mică. Era la fel de scurt și atunci, plin de umbre de castană și aramă, lucios și moale. Blană de pisic.
Din când în când, erai așezată pe un scaun din bucătărie și ți se lega în jurul gâtului un șervet cadrilat. Mamă se apleca deasupra ta, cu limba în colțul gurii, semn că era concentrată nevoie mare. Închideai ochii, dar chiar și așa simțeai vârful foarfecii trasând un breton aproximativ, decupând rotund în jurul urechilor. Era momentul culminant, știai că mai e puțin și scapi. Simțeai cum răsufla cald, îndepărtând firele rătăcite, cântărind rezultatul. De lângă chiuvetă, bunica tzâtzâia din buze a nemulțumire: „Prea scurt, iar ai ciopârțit-o.” Apoi te chema să te spele pe față. Și fugeai afară, zărind în oglinda din vestibul tunsoarea proaspătă și neinteresantă.
Nu a trecut mult și ai început să îl urăști. Totul te enerva. Culoarea, atât de banală. Nu băgai de seamă firele blonde – gri din jurul feței, nici scânteile roșcate din adâncime. Lungimea, mereu nepotrivită. Îl pedepseai într-o frizerie de cartier. Degeaba, căci te visai deîndată cu coadă împletită în panglici și flori. Ridicându-l în cocuri savant-dezordonate, răsucindu-l pe perie, cu acel aer de feminitate preocupată. Azi, auriu. Mâine, negru-albăstrui. Iarna, te-ai fi învăluit în el, lipită de soba fierbinte din sufragerie, cu un roman și un ceai fierbinte alături. Vara, ai fi vrut să îl uiți, să scapi de vârtejurile imprevizibile, de cărările aiurite, de zilele în care se răzbuna, refuzând orice fel de cooperare.
Dar nu mai conta. Alții aveau de-acum un cuvânt mai greu. Cel care te-a sărutat prima oară și-a strecurat palmele prin el, ți-a prins tâmplele și te-a tras spre buzele lui. Cel care te-a făcut să plângi, ți-a spus că totul se terminase, în timp ce răsucea absent o șuviță de lângă ceafă. De dragul unuia, l-ai torturat în bucle de nașă la o nuntă de mahala. Că să îi faci în ciudă altuia, l-ai înțepenit într-o creastă presărată cu fucshia și verde.
Mama și bunica, cu mise en plis-uri impecabile, te priveau când îngrozite, când amuzate. Fără greș, seară de seară, una dintre ele venea să te ajute să îl descurci, să îl piepteni alene, de o mie și una de ori, până când adormeai împăcată. Ele te-au învățat să îl vrăjești cu frunze de nuc și de urzică, să îl limpezești cu apa de albăstrele și musețel, să îl parfumezi cu levănțica ori busuioc așezat sub cap. Până când, asemenea cosiței lui Rapunzel, ți l-a adus pe el, cel care și l-a rotit alene pe deget și și-a ascuns în el privirea. Cel care a știu să îl mângâie, să îl domesticească și îl strângă în pumn, strigându-ți numele.
O vreme, aproape că ai uitat. Îl strângeai la spate, dimineață de dimineață, cu un gest eficient. Erai ocupată, preocupată, prea ocupată. Mirosea a fum de țigară și te irita. L-ai retezat, în loc să te lași de fumat. Seară de seară, mâini mici au început să se prindă în el, să îl țină zdravăn, că nu cumva să pleci înainte de a termină de spus povestea. Te încurca atunci când găteai, când adormeai cu capul pe tastatură computerului, când căutai ceva în geanta ca un hău fără fund. Pufăiai exasperată, atunci când ți se lipea de frunte. Devenise, într-un fel, străin de tine. Vedeai asta atunci când îl adunai, că pe un ghem, din perie.
Ați făcut pace. Când nici tu nu mai știai cine ești, l-ai făcut să te facă să semeni cu altele. Când te-ai ghemuit de durere, ți-a acoperit ochii, apărându-te de grozăvia lucrurilor pe care nu voiai să le mai vezi. Când ai râs și când ai dansat, s-a desfăcut din nou în soare, biciuind aerul – în miriade de nuanțe – precum coama unei creaturi fantastice.
Și iată, aceeași perie, cu coadă încrustată cu flori de sidef, pe masa de toaletă. Nu știi când a încărunțit, golindu-se treptat de vibrația lui intensă, devenind cuminte și ușor. Ridici ochii și te privești în oglindă adâncă și adevărată ca sfârșitul unei povești. Mână îți alunecă peste obrazul creponat și urcă. Îl străbate, argintiu și viu și schimbător în lumină că apa desprinsă – picătură cu picătură – din gheață.
Părul tău, adăpostul tău, aureola ta.
Pe Smaranda o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
