”In the death car, we’re alive”. Cum de mai poţi fi alive, după ce ţi-am făcut, iubita mea? Voi, femeile, sunteţi incredibil de rezistente. Şi insistente. Şi vă îndrăgostiţi tot timpul, nu pricep. Şi apoi deveniţi stupide, toate la fel.
Am ajuns să te ştiu. Ştiu ce o să spui şi ce nu o să spui, cum o să te îmbraci. Ce o să mănânci. Când o să plângi. Nu mai poţi să mă distrezi. Da, e adevărat, mă faci să râd chiar în clipa asta, dacă nu te-aş vedea râzând, aş crede că ochii îţi înoată în lacrimi, dar şi-aşa ai devenit plictisitoare. Previzibilă, te repeţi şi vorbeşti despre tine şi viaţa ta. Care nu mă interesează. Ai o viaţă simplă, un discurs anost şi sclipire zero.
Te văd în oglinda retrovizoare, stai pe bancheta din spate, stupefiată. Cuminte. Te ascunzi să nu fii văzută, nu te-ai plictisit, nu te-ai săturat să te tot ascunzi? Sigur, nu vrei să-ţi strici imaginea de soţie şi mamă bună, dar dacă te-aş dezbrăca în clipa asta, ai arunca pe fereastră toată prefăcătoria şi m-ai mânca de tot, cu fierbinţeala ta, cu dorinţa ta. Te-am simţit cum te aprinzi de repede, iubita mea, uşuratica mea, ştiu că mă doreşti, doar te-am aţâţat atâtea luni de zile, ei, acum stop, că mă sufoci cu privirea ta dojenitoare, sfâşietoare, cu fierbinţeala buzelor tale.
Am o femeie nouă, stai să-ţi arat poze cu ea pe Instagram. Vezi ce ochi, ce păr! Ce zici? Da, ştiu că e frumoasă, e cu zece ani mai tânără decât tine, ştii? Măritată şi ea, bărbatul ei a înşelat-o de mai multe ori, dar ea şi-a dat seama, are şi dovezi, ştii cât e de inteligentă? Am s-o scot la cină, acolo unde merg şi cu tine. Zâmbeşti, iubita mea, zâmbeşti a plâns, ştiu că doare, dar n-am ce-ţi face. Nu pot să mă forţez să mimez un interes pentru tine care nu mai există. Dacă ai dispărea, ce bine ar fi! Întoarce-te, iubita mea, la soţul tău. Deşi o să-ţi fie greu să mimezi pentru el un interes care nu mai există. E totuşi un bărbat bun, a făcut şi greşeli, dar are grijă de tine, de copii. Acolo e singurul viitor pentru tine, eu nu mai am chiar nimic să-ţi dau. Vreau s-o fac pe ea să se bucure, să înflorească, a flămânzit atâta după atenţia pe care o merită! Am atâtea să-i arat, lacul la lumina lunii, plaje albe, mări şi păduri, oraşe cu străduţe înguste, vreau s-o fac să zâmbească, să-mi zâmbească mie, să i se lumineze ochii ăia minunaţi…
Tu de ce nu mai zâmbeşti deloc? Ştiu, bineînţeles că ştiu, simţi sfârşitul, simţi că pierzi, nu te mai chinui să zâmbeşti că nu-ţi iese, fruntea ţi-a îmbătrânit cu zece ani. N-am ce să-ţi fac, iubita mea, la bursa mea poţi pierde totul într-o oră, iar tu pierzi deja de ceva timp. Mă priveşti rugătoare, enervanto ce eşti, cu aceeaşi ochi dintotdeauna, cu aceeaşi tăcere, de ce naiba nu mă cerţi? De ce nu ne certăm, de nu mă acuzi? De ce nu mă ajuţi?
Nu faci nimic rău, şi cu cât nu faci nimic rău, cu atât nu te pot suferi. De ce faci clipa asta atât de dificilă? Am obosit să încerc să te decupez cu forfecuţa, milimetru cu milimetru, mai puţine întâlniri, mai puţine telefoane, din ce în ce mai puţine, mai puţine like-uri. Nu pari să pricepi, dar eu ştiu că pricepi, văd cum te zbaţi, iubito, să fii puternică, să nu întrebi, să nu reproşezi. Da, impresionant, ce să zic, dar nu am timp de spectacolul acesta, gata, sunt ocupat, amputare acum, chirurgical, fără telefoane, fără nimic. Bine că am ajuns în sfârşit, hai, coboară mai repede din maşină, vezi să nu-ţi uiţi ceva, gata, pa!
Ştiu că o să mă laşi în pace, şi nu, nu eşti prea mândră ca să te târăşti, te-ai târî dacă ai şti că ajută la ceva. Eu ştiu, iubita mea, cum te târăşti şi urli în singurătate, ce o să faci tu acum cu toată dragostea ta, cui ai s-o mai dai?
Vezi tu, pentru mine, dragostea, oricât de sinceră şi pasională, e o marfă ieftină, o obţin uşor. O pot avea cu un gest, cu o vorbă, de la oricine, o resursă în exces pe lumea asta, asta sunteţi voi, femeile, cu o resursă inepuizabilă de dragoste. Ce să fac eu cu dragostea ta? Am din toate părţile, nu-mi provoacă nici măcar o tresărire, nicio emoţie. Toate vă îndrăgostiţi şi toate vreţi acelaşi lucru, două-trei sărutări să vă dau, şi gata! Dorinţa e gata.
Şi cealaltă a picat în faţa mea, ce rapid a capitulat, îşi face planuri de vacanţă cu mine, deja aş putea să o am oriunde, oricând. Mă mai gândesc, nu merită să mă complic, vrea să divorţeze acum, cine ştie ce scenarii îşi face. Tu nu vrei să divorţezi, iubita mea, tu ştii să nu joci la bursă ceea ce e cu adevărat valoros. Tu nici nu ţii musai să te am, ţie îţi ajung două-trei plimbări, două-trei telefoane, o cafea, o conversaţie.
Câte zile au trecut oare?
Sau săptămâni? Ştiu că te doare. Lasă să te doară, aşa merită femeile uşuratice. Ştiu şi că ai demnitate, şi un fel de încăpăţânare a ta, cum râdeai şi glumeai şi te dezintegrai când te călcam în picioare cu cruzime, te uram în clipa aia, ştiu că am fost crud, şi ochii tăi urlau, dar glumele tale mă făceau să izbucnesc în râs, în ciuda nervilor, în ciuda mea.
Oare ce mai faci? Hai să bem o cafea. Să mai discutăm, să râdem un pic. Tu ştii să mă faci să râd, şi ştii, văd, să mă uiţi, oare ştii să mă şi alungi? Măcar un pic. Dar numai un pic. Nu vreau nici eu să joc la bursă ce e valoros. Hai să bem o cafea.
Guest post by Andi
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
