Noi citeam pentru că nu aveam altceva de făcut. Nu tu Facebook, nu tu Twitter, Instagram și alte rețele care mai de care mai virtuale. Singura noastră realitate era la capul patului, unde mama avea grijă să lase câte o carte pe care o cumpărase, pe ascuns, de la un depozit de cărți la care lucra o fostă elevă de-a ei.
Generația de astăzi ia totul de-a gata, receptivă prin toți porii la tot ce „mișcă” pe gadget-urile din ce în ce mai sofisticate. Drumul trece prin ochi și se oprește tot acolo. Imposibil să poți asimila atâta informație și să rămâi cu ceva. Despre suflet nu are sens să mai punem problema. Nici măcar întrebări nu-și mai pun tinerii, ce să mai vorbim de probleme. Singurele lor „probleme” sunt părinții și profesorii, care le îngrădesc libertatea, constrângându-i să învețe, în timp ce lumea „de afară” îi ademenește cu atâtea „sclipiri” efemere. Și totuși, cum faci un adolescent să citească? Folosești orice pretext… deh, scopul scuză mijloacele! Să vedem.
Fata mea e îndrăgostită. Nu, nu mi-a spus-o, așa cum ar fi de așteptat într-o relație apropiată, bazată pe încredere feminină, ca de la mamă la fiică, având în vedere investiția sufletească pe care o faci într-un copil, sperând că atunci când îi va fi mai greu va veni la tine ca la un prieten adevărat. M-a lăsat să descopăr, încetul cu încetul, de la privirile întârziate într-o altă lume, în afara realității, la vocea când răstită din senin, când relaxată peste măsură, interesul centrat pe telefon, devenit un fel de axis mundi, din ce în ce mai multe jumătăți de oră petrecute în fața oglinzii dimineața când suntem într-o permanentă grabă care ne dă peste cap întregul sistem nervos, trântitul ușilor și patul rămas nearanjat, micile obrăznicii și abateri de la obediența naturală care i se potrivea atât de bine, în fine, oftaturile neprevăzute și senzația aceea de perpetuă așteptare pe care o recunoșteam, fără să vreau, ca venind dintr-o zonă cunoscută a memoriei mele afective. Mă înduioșa, dar în același timp simțeam nevoia să vorbesc cu ea despre lucrurile acestea, cu toate că îmi tăia orice elan și îmi zădărnicea orice tentativă de a mă apropia de ea cu subiectul acesta.
Îmi trecuseră prin minte toate lecturile din clasici, de la Platon și androginie, iubirea curtenească, ritualurile cavalerești atât de speciale prin fastul lor artistic, romantismul era o afinitate structurală a ființei mele, aprofundasem viziunea lui Goethe și pătrunsesem înțelesurile atât de profunde ale „Suferințelor tânărului Werther”, recitam sonetele lui Shakespeare din plăcere și nu din memorie, ce să mai vorbesc despre romanele de dragoste ale lui Maupassant, Flaubert sau Tolstoi, despre iubirea tragică a lui Eminescu sau disperarea existențială a lui Cioran, îndrăgostit la 70 de ani, descoperind că timpul e principalul nostru inamic: „Dragostea fiind o întâlnire dureroasă și paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de câte ori te trezești din iubire, pare că ți-a putrezit timpul prin nu mai știu ce inimă.” Numai modalitatea de a iniția o discuție cu propria fiică îmi rămânea străină, cu toate că mă aflam pe terenul meu, nu doar ca experiență intelectuală…
Sursă foto: pixabay.com
– Nu ai cum să-l faci tu să mă sune, să mă placă, să mă invite în oraș, și atunci nu văd rostul conversației noastre. Ce rost are să aflu cum gândeau unii și alții despre iubitele lor sau cum și-au imaginat ei dragostea? Vorbim de aici și acum, nu de povești care mai de care mai fantasmagorice. Și apoi, știi ceva? (m-a fulgerat cu o privire care nu mai admitea vreun „poate, în altă zi”) am de învățat la matematică…
– Dar iubire este matematică, draga mea, și încă una superioară, trebuie doar să te gândești de care parte a ecuației te afli și ce operație ai de făcut: adunare sau scădere, tinzi la plus sau la minus infinit, sau câte necunoscute intervin în rezolvare.
Pare dintr-o dată interesată, adevărul e că unui copil trebuie să-i vorbești în limbajul lui, fata mea iubește matematica, iată soluția salvatoare!
– Eu știam că e literatură, filozofie, mitologie. Așa am învățat la școală.
– Poate fi inclusiv chimie… (încerc să-i distrag atenția, ca să pară că mă îndepărtez de obiectul interesului ei. Și mușcă nada.)
– Vorbeai de matematică, demonstrează ce ai vrut să zici, dacă vrei să te cred! (era filozoafă aproape fără voia ei)
– Fii atentă: „În minele de sare din Salzburg, se aruncă în adâncurile părăsite o ramură de copac desfrunzită de iarnă; după două sau trei luni, ramura este scoasă, acoperită în întregime de cristale strălucitoare: crenguțele cele mai mici, subțiri ca piciorul unui pițigoi, sunt împodobite de nenumărate diamante mobile și orbitoare; nici nu mai recunoști ramura inițială. Ceea ce numesc eu cristalizare este operația prin care spiritul descoperă în tot ce există noi perfecțiuni ale obiectului iubit”, cu alte cuvinte, iubirea presupune „împodobirea” celuilalt cu atribute ale perfecțiunii, chiar în condițiile în care el nici măcar nu-și bănuiește aceste calități. Sau nu le are, e perfect posibil.
– Tu idealizezi, în plus ești prea poetică și prea romantică.
– N-am spus eu asta, ci Stendhal într-un celebru eseu intitulat „Despre iubire”. Poate că ți-ar face bine să-l citești.
– Nu sunt de acord cu el. Dacă el nu-mi răspunde la mesaj, înseamnă că nu e demn de nicio „împodobire”. În plus, prea mult efort. Nu m-ai convins.
– Aici ți-ar da dreptate Gasset. (Face ochii mari: acum e momentul). José Ortega y Gasset e un alt filozof al iubirii sau, mai degrabă, un psiholog atras de tema asta, pentru că el discută mai mult despre starea de a iubi, și nu despre iubiri. Avem cartea lui în bibliotecă, „Studii despre iubire”. Nu întâmplător l-am pomenit, ci pentru că azi, în 9 mai, se împlinesc – fă și tu calculul, e născut în 1883 – 134 de ani de la nașterea lui. E spaniol, probabil având sânge latin îi e familiar subiectul. O să înveți despre el, opera lui a influențat mai mulți scriitori și eseiști români, să ne gândim la Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Octavian Paler. Profesor de metafizică. Deviza lui e „Trăiesc, deci gândesc“. Nici el n-a fost în totalitate de acord cu Stendhal, care se pare că mai mult a teoretizat decât a iubit sau a fost iubit de cineva. Iubirea, spune el, e un proces sufletesc asemănător unei stări permanente de căutare a celui pe care îl iubești. „Iubirea e un fluid, un șuvoi de materie psihică, un fluid care curge continuu ca dintr-un izvor”. E lesne de înțeles că sentimentul acesta (care include prietenia), atunci când întâlnește „obiectul” – așa numește el ființa iubită – se contopește cu el. Deci a iubi nu înseamnă neapărat a trăi cu un om, fizic, concret, a împărți același pat și aceeași masă, ci e mai degrabă „o formă de conviețuire simbolică, în care sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanțele și, indiferent unde ne aflăm, ne simțim într-o reunire esențială cu el”. Adică îl simțim ca făcând parte din noi, îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să avem nici cea mai mică pretenție din partea lui, decât să admită această consonanță cu persoana noastră. Revenind la tine: ai impresia că ai un loc în sufletul lui? Ți-a dat el de înțeles că te vede fără să te privească, te simte fără să te atingă și e prezent în sufletul tău? Cam pe unde îl localizezi? Și apoi, de ce trebuie neapărat să-ți complici existența cu un băiat care nu consideră că își poate lua cinci minute din zi ca să te sune sau să-ți răspundă la telefon?
– Mama, tot nu văd unde e matematicaaaa….
– Recapitulez atunci:
- Iubirea, ca ecuație, presupune doi termeni între care se stabilește o relație de afectivitate. Trăirea – nu traiul – în comun, adică un permanent și cald transfer de emoții, chiar în lipsa celuilalt.
- La vârsta ta, cred că nu poți vorbi despre iubire, ci despre iubiri, adică atracții pasagere, pun pariu că e blond cu ochii verzi (râde).
- gadget. Dacă îți răspunde imediat, da, s-ar putea înfiripa o idilă, dar nu e cazul să vorbim despre experiență. Iubirea din liceu o fi ea mare, dar nu cea mai mare. Dacă ajungi să o circumscrii într-o mulțime și s-o compari cu alte elemente ale acesteia, ești în filmul greșit. „În viaţă nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o precedă sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare…” – eu una, îl cred pe Beigbeder.
- Citește, pentru că asta te face fericită. Numai asimilând experiența celorlalți, te poți înțelege pe tine însăți. Când știi cine ești, te poți gândi pe cine să iubești. O să-l descoperi înăuntrul tău, ca emoție constantă, după câțiva ani în care nu l-ai văzut. Cum zice Gasset: „A iubi ceva sau pe cineva ar înseamnă pur şi simplu să fii bucuros şi să-ţi dai seama totodată de faptul că bucuria ne vine de la acest ceva sau cineva.” Ești bucuroasă? Nu…
– Auzi, mama, e foarte frumos ce spui tu, dar eu vreau să mă sune și vreau să se întâmple lucrul ăsta ACUM! Mai am timp de filozofie, n-am decât 17 ani… Unde ziceai că ai pus cartea aia a lui Gasset?
– …
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
